Curând am să te duc pe vârf de munte,
Când stelele vor coborî spre noi,
Să pot să-ți spun, cu lux de amănunte,
Cum vom trăi eternitatea-n doi.
Cunosc ce uneltiri se tot propagă
Dinspre ce-am fost spre ceea ce vom fi,
Mizând că pot miraje să ne-atragă
Și pot, la doi, speranța împărți.
Acolo însă unde doar lumina
Ajunge fără piedici, ca un gând,
Doar noi fiind, voi lua asupră-mi vina
Că nu ne-am întâlnit cât mai curând.
Sub cer senin, în razele de soare,
Mi te vei da ca dar nemuritor
Și-ți voi dar ca mugure de floare
Ce va-nflori în timpul viitor.
Vom coborî apoi pe vad de ape
În lumea cu povești fără suport
Ce, bănuind că ne suntem aproape,
Ne va vorbi de-al vieții disconfort.
Refugiul ne va fi la țărm de mare
Rebotezați de-al apei molcom val,
Sorocul devenind o întâmplare
Perfect lumesc, necontestat, normal.
Ideea spre-mplinire se va naște
Voită și dorită prin consens,
Fiindu-ne prilej de-a recunoaște
Că-mpreunarea vieții-și are sens.
Și iar va fi întoarcerea în lume,
Mutați deja în timpul viitor,
Îndatorați firesc acelui nume
Ce ni-l vom ști, pe veci, nemuritor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu