Cheia ca protocol

Nimic din ce-i al tău nu pot să-ţi cer,
Datori ne suntem însă faţă-n faţă,
Când Cerul ne e martorul stingher,
Şi, uneori, a zilei dimineaţă.

N-avem a ţine zilele la număr,
Însă avem, ca rost atâtea fapte,
Ce ne obligă, umăr lângă umăr,
Să fim, întreaga zi, până în noapte.

Doar dincolo de ochii tuturor,
Ne vom fi noi, bărbatul şi femeia,
Cu rol de evidenţe şi decor
Al planului ce defineşte cheia.

Suntem doi oameni ce întregu-l fac
Prin îmbinări de viaţă potrivite
Ca să ajungă totdeauna leac,
Împotrivit preamultelor ispite.

Venim din Cer şi suntem pe Pământ
Cei ce vestesc sfârşit de lume veche,
Surprinşi de-al nemuririi legământ,
Un el şi-o ea, idee de pereche.

Într-un normal ieşit de sub control
Suntem meniţi unirii prin urmare,
În vremea când al lumii protocol
Spune că-i totul pură întâmplare.

De-aceea nu am gând ceva să cer,
Tu-mi eşti a dăruirii mărturie,
În zori privim spre stelele ce pier
Şi mi te ştii, cu totul, dată mie.

Crez fidel

Se spune, se tot spune... Nu învăț
Această teorie îmbâcsită
În care viața este doar ospăț
În care numai foamea-i potolită.

Certat mă știu că nu mi-o iau drept crez,
Și, mai ales, că nu mă pot abține
Spunând că vreau doar gustu-ți să păstrez
Fugindu-mi gândul, zi de zi, la tine.

Am felul meu de-a fi și sunt crezut,
Că stau ascuns sub umbre de cuvinte,
Ca nu cumva, cândva, să fiu știut,
Altfel decât un ins mereu cuminte.

Mă știu cum sunt, dar nu mă las deprins
Cu felurite gânduri concludente
Puse pe seama rugului aprins
De gesturi, motivante, inocente.

Certat mă știu cu toți ce îmi prezic
Ideea de firească părăsire,
Crezându-mă dispus să-i contrazic,
Iar ei să-mi spună să îmi vin în fire.

Am felul meu de-a fi și nu-s grăbit
Într-o-ncadrare-a mea în carapace,
Nu-mi e destul nici spațiul infinit,
Universal mă simt trăind în pace.

Multe le văd altfel, și diferit,
Decât se spune că-s normal văzute,
Dar eu, rebel, prin viață am țintit
Și n-am luptat să cuceresc redute.

Certat mă știu cu multele-ngrădiri
Ce vor să definească demnitatea,
Prin rezumarea unei mari iubiri
La un concept, sfidând realitatea.

Am felul meu de-a fi și-i sunt fidel,
Și nu mă duc, gândind, prin rătăcire,
Nu vreau să fiu nici țintă, nici model,
Nici să clamez o altfel de iubire.

Deconspiratele repere

Ar trebui să n-am motiv să cred
Că te cunosc, și știu, atât de bine,
Însă idei îmi vin și se succed,
Și sunt idei cu tine și cu mine.

Te știu în viața ta de zi cu zi,
Când nu te lași de clipă-nfierbântată,
Însă, cu mult mai bine cum vei fi,
Când fi-vei, de trecuturi, separată.

Denominez al timpului hotar,
Și deconspir că îi suntem repere,
În clarul început de calendar
 Pe care viața noastră ni-l tot cere.

Pe trupul tău, cu ochii, mă tot joc,
Așa cum știu că jocul vieții-ți place,
Și mai tot timpu-ncep de la mijloc,
Dorinței dându-i drept să te dezbrace.

Și din priviri, fac punte către sâni
Știindu-i împietriți de așteptare,
Dar tot te joci și ții să mai amâni
Pornirea mea lipsită de răbdare.

Te recunosc voind a-mi spune tot
Lăsându-mi hotărârea să ghicească
Cât este glumă și cât e complot,
Sau fantezie, vrând să se-mplinească.

Și-atunci mă-ntreb de s-ar putea să spun
Că-mi ești și că-mi vei fi necunoscută,
Când te descriu, trăind un dor nebun
De-o viață-n doi parcă de mult trecută?

Redefinirea-ți prin schimbare

Dezbracă-te de ploile din tine,
De patimi și orgolii fără rost,
Și-n noaptea asta-mbracă-te cu mine
Uitând de toate câte știi c-au fost!

Dezbracă-te de lacrimi și de șoapte,
Și lasă-te cuprinsă de fiori,
Iubindu-ne, să te răsfăț la noapte,
Așa cum fac și simplii muritori.

Dezbracă-te de amintiri banale,
Adună-ți focul vieții în priviri,
Nu te sfii când coapsele-ți sunt goale,
Fă-mă să uit prea multele-mi grăbiri.

Dezbracă-te de teama ce-i prea veche,
Și lasă-ți ochii cerului senin,
Trăiește clipa când suntem pereche
Să fim, prin ea, dovadă de destin.

Dezbracă-te de toate... și te-nvață
Că din priviri, cu totul de dezbrac,
Și-așa și facem pași în noua viață,
Pe drumul ce ne duce în alt veac.

Îmbracă-te cu rochii de dorință,
Cu prospețimi de nuferi înfloriți,
Să fii motiv, să fii și consecință
Anilor mulți, de viață dăruiți!

Accente distinctive

Îmi place să te-ascult, știind povestea,
Pe care îți dorești s-o deslușești,
Voind să știi, când fi-va să dai vestea,
De ce m-auzi, spunând: Frumoasă ești...

Încet, dar sigur, drumul se arată
Lung, foarte lung și mult bătătorit,
Venind din neștiutul "altădată",
Înspre extremul maxim, infinit.

Și te aud cum nu te dai bătută,
Când intră-n luptă morile de vânt
Chiar dacă uneori te simt căzută
În căutarea unui nou avânt.

Te văd de-aproape chiar când sunt departe,
Aproape totul pare ca real,
Și pui accente titlului de carte
Fiindu-i și motiv și ideal.

Ideile-ți sunt clare, distinctive,
Venite-n sens profund, din alt tărâm
Brusc devenind concret imperative,
În tot acest teluric caldarâm.

Cu rost de înțeles sunt multe fapte
Ce-ți sunt deja predefinit contur...
În plină zi, în miez de foc, în noapte,
Ești adevărul evident și pur.

Scrisoare de ploaie

Iubito-ți scriu... Afară stă să plouă,
Fulgere mari lumină-mi dau din cer,
Și văd fundalul lumii rupt în două,
Și umbrele cum cad în gol și pier.

Și vântul s-a stârnit, se întețește,
Copacii se tot lasă spre pământ,
O frunză, alergată, îmi șoptește,
Ca efemer e totul pe Pământ.

Picuri de ploaie caută să cadă
Spre a se ști aducători de rod,
Și-a nu lăsa motive de tăgadă
Celor ce vieții pun mereu năvod.

E noapte, e-ntuneric, e furtună...
Puține împrejuru-mi mai zăresc,
Și clar aud din când în când, când tună,
De parcă toate rostul nu-și găsesc.

Și vântul, uneori, îmi pare-a plânge
Știindu-și timpul, de demult, pierdut,
Fără de rost, luptând mereu a-nfrânge
Pe cei ce-și vor urcări spre absolut.

Și cade ploaia, rece, repezită,
Se-adună, nu mai intră în pământ,
Pare a fi de-a dreptul nedorită,
Ori călcătoare-a unui legământ.

Iar eu îți scriu, spunându-ți despre mine,
De cele ce le simt în jurul meu,
De fapt îți scriu fiindu-mi dor de tine,
Știut fiind de Cer, prin Dumnezeu.

Liman de zi

Fiori resimt și-i greu să mai am pace,
Din gând, spre fapte, încă un cuvânt
Din depărtare-ți scriu, că se va face,
Și rost, și ideal, și legământ.

Ajunge-vei mai mult decât poți crede,
Și multe, dat îți e, a împlini,
Drumul deja îl mergi, oricine vede,
Un pas mai e.... Și noi vom tot păși...

Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit,
Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit.

Ești val imens ce dă, tot dă putere
Celor ce cred și simt că nu mai pot,
Celor ce tac mereu, deși-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi, şi anonimi, te tot aşteaptă,
Din stelele ce vise dăruiesc
Şi numele-ţi rostesc mai mult în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Trecea-vei prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Și-apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu scriu acum, și iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Când va ajunge sus, extrem de sus!

Cu tine de departe

De ziua ta, sunt, bine știi, cu tine,
Nici nu am cum, sau când, să mai lipsesc,
Timpul de-acum de mult ne aparține,
Însă nu pot, ca tot, să-l definesc.

Te definești, știut, prin ani de viață,
Și neștiut prin tot ceea ce ești,
Când îngerii, în taină te răsfață
Zile și nopți, spunându-ți mari povești.

Și iar îți spun că sunt acum cu tine,
Să-ţi amintesc ce nu s-a întâmplat,
Să îţi vorbesc de tine şi de mine,
Iar tu să-mi spui că s-a înseninat.

Să-mi spui că până ieri a fost furtună
Şi că simţeai pământul îngheţat,
Dar nu-ţi e teama... Ştii că împreună
Putem privi spre cerul înstelat.

Îți sunt venit în taina cea mai mare
Să redeschidem porţi ce s-au închis,
Să ne chemăm atraşi chiar de chemare,
Punând un pas, în doi, spre Paradis.

Împreunaţi vom sta, să fim dovadă
Că spunem lumii tot ce-avem de spus,
Ca orişicine, dacă vrea, să vadă
Ceea ce suntem noi şi-aici, şi sus.

Iar când vor bate zorii în fereastră
Privindu-ţi ochii când priveşti în sus,
Să-mi aminteşti că noi şi viaţa noastră
Suntem un Univers, la doi redus.

Şi, iată, sunt, de ziua ta, cu tine
Din zori de zi și până-n înnoptat,
Să fim doar noi şi să ne fie bine,
Şi tot neîntâmplatul întâmplat.

Fără de tine, fără de idei

În lipsa ta nu prea mai am idei,
Trăiesc sedus de timpul care trece,
Și trec, în juru-mi, sute de femei,
Le văd venind, dar știu că vin să plece.

Se duc și vin, ca ploile, când nori,
Din cer, prea mult și grabnic se coboară,
Visându-se, nu simpli trecători,
Ci bogăție mare, chiar comoară.

Și-i mult vacarm, și-i greu de înțeles,
De ce priviri pe oameni cad piezișe,
Având un oarecare interes
Spre formele ce par a fi afișe.

În valuri curg, și tot în valuri vin,
Culori și forme prea ispititoare,
Făcându-mă să cred că mult pelin
E folosit cu scop de-mbărbătare.

Lipsindu-mi văd ce nu știam că văd,
Și văd nu doar aproape, ci departe,
Falsul obscen ce speră în prăpăd
Spre a se ști doar el scăpat de moarte.

Chiar și aud cum se tocmesc la preț
Cei vânzători și cei ce vor să vândă,
Habotnicii trăirii în dispreț
Ce doar așa pot crede în izbândă.

Fiind cu tine nu aveam motiv
De a mă ști trăind în altă lume,
În care ca blazon și laimotiv
E marea căutare de renume.

În jurul meu sunt altfel de culori,
Și cu nuanțe, mai degrabă, șterse,
Armonizate cu-ai furtunii nori
Prin înțelegeri, fără sens, inverse.

În lipsa ta... O spun și mă repet,
Timpul e lung și parcă abia trece,
Altfel de lume pusă-i pe tapet
Și-n plină vară vântul suflă rece!

Ancore în absolut

Ce-am avut de spus deja am spus,
Vorbele-s puține, însă fapte,
Ce-au bătut un prag în miez de noapte,
La un tot, ca unul, ne-au redus.

Apăruți, din haos, neștiuți
Ne-am tot fost lung drum de multă vreme
Eu, scriindu-ți, anonim, poeme,
Tu zburdând prin norii nevăzuți.

Mai devreme nu s-ar fi putut,
Ne stăteau în cale mari ispite
Ori idei de sensuri dezgolite
Ancorate-n minus absolut.

N-aveam timp să fim cei de acum,
Am fi fost o simplă jumătate
Scotocind nisipuri spulberate
De idei vizând un iz postum.

Prin firesc, nicicum, pe mai târziu
Nu-și avea un sens de amânare,
Ne eram răscruce-n calendare,
Și reper într-un imens pustiu.

M-ai văzut și m-ai simțit grăbit,
Cu ideea clară și precisă,
Cum ți-am spus, știam că-mi ești promisă,
N-aveam timp prea mult de irosit.

Prevestind și tu al nopții rost,
Te-ai voit a vieții vestitoare,
Și, privind spre fapte viitoare,
Mi te-ai vrut speranței adăpost.

Spuse-s multe... tot ce-aveam de spus,
Vor urma prin fapte, alte fapte,
Fi-va zi și fi-va iarăși noapte,
Suntem, încă, jos, și fi-vom sus...

Prin noi, urmași

Ne-a fost, așa târzie întâlnirea...
Așa s-ar zice-ntr-ale lumii legi,
Că-n legi mereu se-ncrede omenirea
Și doar în vieți, prin văzul ei, întregi.

Prin logici care spun că timpul trece,
Ar trebui la fel să ne gândim,
Că iarna, în venire, fi-va rece,
Și timp avem puțin să mai trăim.

Și-ar trebui să credem ce se spune,
Că suntem fără noimă, ori nebuni,
Uitând să știm că soarele apune
Arzând în focul marii pasiuni.

Se pare, totuși, nu ne stă în fire
Să fim soldați, fără crâcniri, supuși,
Și nici actori, mimând o dezrobire,
Sau figuranți în teatrul cu păpuși...

Ne-am întâlnit pe-o margine de seară,
Netolerați de-al zilei pas incert,
Ca să ne fim îndemn spre miez de vară
Și vieții, mai apoi, de mers alert.

Redefiniți prin forma de pereche,
Prin datul meu și acceptatul tău,
Ne-am depărtat de-a lumii normă veche
Readucând destinu-n vadul său.

Acum ne-avem și fi-vom totdeauna,
Gând într-un gând și vis fremătător,
Întâmplători, precum se vrea furtuna,
Purtând un singur dor, același dor.

Au fost târzie, zice-se-vor, toate,
Când vor vorbi cei mult prea cârcotași,
Și multe alte vorbe se pot scoate...
Însă-n zadar... noi ne vom fi urmași...

Arderea de jar

În gând îți spun să vii cât mai aproape,
În patul ce ne este cam îngust,
Și-al nopții întuneric să ne-ngroape,
Lăsându-mi libertatea să te gust.

Să te mângâi, cu mâinile flămânde
De sânii tăi, mereu adolescenți,
Ce ochii mi-i atrag, să se afunde,
Știindu-i, spre dorințe, convergenți.

Să simt, cu dor, a coapselor mișcare
Și zvâcntul petalelor fierbinți
Când mi te-arăți ca o deschisă floare
Voind, cu-al ei nectar, să mă alinți.

Iar când mă guști să-ți simt îmbujorarea
Găsind motiv în pasul următor
Când, prea firesc, în fapte-i căutarea
Împreunării-n vis înălțător.

Și e de-ajuns... Știi bine ce urmează,
Când simt în pântec ardere de jar,
Când mai nimic din jur nu mai contează
Lăsându-mi-te, simplu, dar din dar.

Ochii-ți visând și spusele-ți din șoapte
În ritmul sacadat cu rost firesc,
Sânii-ți rotunzi, ca două mere coapte
Sunt mărturii ce clipe nemuresc.

În gând îți spun, de vorbe nu-i nevoie,
Mă știi la fel de bine cum te știu,
Să-ți cer, din vieți trecute, mi-ai dat voie,
Să-mi ceri, deja ți-i clar, nu-i prea târziu.

Și poți să-ți iei, oricând, ce se cuvine,
Cum pot să am, ce e normal, oricum,
Că nu mai e nimic ce ne-ar abține,
Avându-ne, pe veci, același drum.