Setea dimineții

Umple-mi paharul... pune elixir
Din zvâcnetul trăirilor cu mine,
Îți este ție bine, și îmi este bine...
Nu te mai miri, nici eu nu mă mai mir...

Idei tot am... și îți tot dau idei
Din lumea-n care viața-i trecătoare
Și-n care, ce se naște, grabnic moare,
Dând clipelor un fals, absurd, temei.

În miez de noapte cerul să-ți cobor
Să vezi mai mult și să nu-ți fie teamă
Când rostul nopții visele îți cheamă
În fantezii cu sens hotărâtor.

Pământul ars de al urii mare val
Deja e gol și goliciunea-i doare
De-aceea poate-ți cer ca și favoare
Mal să devii căderii-n anormal.

Fie-mi, acum, izvorul ce, tăcut
Uită să stea, se lasă curs în pripă
Când eu făcând, de dragoste, risipă
Mă simt umbrit de propriul meu trecut.

Acum, pe pragul altei tinereți,
Mi-e setea ascuțită ca o lamă,
Nu-ți mai găsi motiv de altă teamă,
De parcă ți-ai avut-o-n multe vieți.

Dă-mi zorii, mângâindu-mi primul gând,
Lăsându-ți trupul orizont de vise,
Cu fantezii de căi firesc deschise,
Ce fapte pot fi, repede, oricând.

Absolut, extrem...

E noaptea mult prea scurtă și fierbinte
Dar nu mă-ntreb de ce nu pot să dorm,
Te simt pornită... momentan cuminte,
Însă cu dor extrem, imens, enorm...

În ochii tăi se-ntunecă devreme,
Dar miezul nopții vine prea grăbit
Și graba umple clipa cu probleme
Ce tot rămân când noaptea-i pe sfârșit.

De când mă știi, gustându-te într-una
N-ai vrut nici tu un altfel de temei,
Și-ai mers până la capăt, totdeauna,
Dându-mi mereu motive și idei.

Nimic din ce-i real nu mă surprinde,
Atâtea întâmplări devin atu
Acelui foc ce tainic se aprinde
Prin simplul fapt că suntem... eu și tu.

În mine am porniri fără oprire
Porniri mereu se simt în trupul tău,
Din fapte trec direct în amintire
Ducându-ne-n uitări tot ce e rău.

Alternativ, penumbră și lumină,
Drum îmi arăți spre cel mai tainic loc
În care-ajuns fiind, mă simt de vină
Că sunt grăbit și uit de al tău joc.

Și-așa mă știi cu tine, și în tine,
Amprentă întru tot ce-i de făcut,
Ca-n tot ceea ce mie-mi aparține
Tu să devii firescul absolut.

Uniți pe eșafod

Puși amândoi pe-un eşafod de flori,
Suntem veniți din viața viitoare,
Și-amenințați de iarnă și ninsori
Ne îngropăm în fapte-ntâmplătoare.

Târziu, acum, că Dumnezeu te-a vrut
La margini de-ntâmplare deportată,
Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată.

Ne căutam oricât ne-am depărtat,
Fără tine nu ştiam ce-nseamnă
Că rodul vieții e, real, bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Clipe ce-au fost în grabă au trecut
De parcă date-au fost înspre uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

Prin fiecare cer te-am căutat
Cerând la întuneric socoteală
Și-n con de umbră chiar m-au exilat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă după soare.

Întrebătător de tine

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Și nu întreb cu gândul la răspuns,
Răspunsul, întru tot, îmi aparține
Însă nu am de ce să-l țin ascuns.

În plină zi, dar chiar și-n miez de noapte,
Oricât pot eu, în taine, să pătrund,
Prin vorbe uneori, mai mult prin fapte
Mă faci să văd mai larg și mai profund.

Când liniștea mi-o simți a fi sumară,
Pierdut fiind în colburi de idei,
Dorindu-mă, faci stele să răsară
Și-mi pui, în gând, al rostului temei.

Iar dacă rătăcesc privind spre stele
Căutător al unui vag reper,
Te lași umbrită mult prea mult de ele
Ca să-mi arăți cum pot ajunge-n cer.

Spunându-ți des că-mi este dor de tine,
Nu te arăți mirată că îți spun,
Dar sugerezi că vremea care vine,
Trăind-o, ne va fi un bun comun.

Simțind când mă înfrânge depărtarea
Și-n jocul irealului mă prind,
Mă lași să știu că-n tine-i așteptarea
Să pot o torță-a vieții să aprind.

Când nu-mi găsesc o cale de-ndreptare
Al gândului ce fuge spre trecut,
Tu-mi ești reper prin semnul de-ntrebare
Distinct prin mersul lui spre absolut.

De ceva știu, dar nu în întregime,
Tu vii cu ce-i al tău, întregitor
Din Cerul tău, din altă înălțime
Ca eu să fiu, mai mult, căutător.

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Dar întrebării nu îi am răspuns,
Ești darul ce, gândesc, mi se cuvine
Și-mi ești, așa cum ești, îndeajuns.

Prin voia ta

Nu știu cum ajungi ca amintire
În întâiu-mi gând de zi cu zi,
Și-mi devii motiv de regăsire,
Și mă simt grăbit a mă trezi.

Tot mai mult, în vis, în plină noapte
Caut drum mai scurt, să te găsesc,
Renegând păcatul unor șoapte,
Când ți-am spus, altfel, că te iubesc.

Zilelor mă plâng de neodihnă,
De vacarmul traiului grăbit,
Dor îmi e de nopțile de tihnă
Când simțirii Rai mi-ai dăruit.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

M-ai dorit, la ceasul dimineții,

Dar, mi-ai fost, cu zâmbet luminos.

Și tot spun că multe nu-s știute,
Clipelor în care doar aștept
Faptele ce ni se vor văzute
Ca și pași de drum continuu, drept.

Într-o lume veșnic schimbătoare
Unde totu-i fără de reper,
Te-ai ivit ca steaua căzătoare,
Doar că tu-ți aveai căderea-n cer.

Noaptea mea-n nesomn o văd cum trece,
Nu găsesc motive de-a dormi,
Toamna s-ar dori a fi mai rece,
Lângă tine cald, eu știu, va fi.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

Și vei vrea, la ceasul dimineții,

Dar, să-mi fii, și zâmbet luminos.

Aș vrea mai mult...

În noaptea asta, de ai fi cu mine,
S-ar face luminos al nopții cer,
Că rug ai fi, iar eu arzând în tine
Drept aș avea să îți devin reper.

Nu m-aș feri să cred în nemurire,
Lăsându-mă să știu că-ți sunt dator
Pentru atât de multa-ți dăruire
Reverberând un gând din viitor.

M-aș replia, mai rar, și doar ca formă,
Ca să privesc spre poarta dinspre rai,
Și-apoi să simt dorința ta enormă
De-am spune c-am trecut-o, prin viu grai.

Și când va fi să crezi în conjunctură
Prin fantezii să fii ceea ce vrei,
Uitând de limitări și de măsură,
Dând, prin iubire, visului, temei.

În limite, oricum, nu știu a crede,
De judecăți sumare-s depășit,
Cu tine, însă, n-aș putea prevede
Când totu-i convergent spre infinit.

Și cum nici ziua nu aș vrea să vină,
În seama ta m-aș da, și-al tău cuvânt
Ți l-aș privi ca rază de lumină,
Găsindu-mi, înspre ea, mereu, avânt.

Aș vrea mai mult... aș vrea o noapte-ntreagă
Să ne lăsăm mânați de-al vieții vis,
Și ritmul clipei viața să ne-atragă
Spre altă noapte-ntreagă-n Paradis.

Curând, ca dar

Curând am să te duc pe vârf de munte,
Când stelele vor coborî spre noi,
Să pot să-ți spun, cu lux de amănunte,
Cum vom trăi eternitatea-n doi.

Cunosc ce uneltiri se tot propagă
Dinspre ce-am fost spre ceea ce vom fi,
Mizând că pot miraje să ne-atragă
Și pot, la doi, speranța împărți.

Acolo însă unde doar lumina
Ajunge fără piedici, ca un gând,
Doar noi fiind, voi lua asupră-mi vina
Că nu ne-am întâlnit cât mai curând.

Sub cer senin, în razele de soare,
Mi te vei da ca dar nemuritor
Și-ți voi dar ca mugure de floare
Ce va-nflori în timpul viitor.

Vom coborî apoi pe vad de ape
În lumea cu povești fără suport
Ce, bănuind că ne suntem aproape,
Ne va vorbi de-al vieții disconfort.

Refugiul ne va fi la țărm de mare
Rebotezați de-al apei molcom val,
Sorocul devenind o întâmplare
Perfect lumesc, necontestat, normal.

Ideea spre-mplinire se va naște
Voită și dorită prin consens,
Fiindu-ne prilej de-a recunoaște
Că-mpreunarea vieții-și are sens.

Și iar va fi întoarcerea în lume,
Mutați deja în timpul viitor,
Îndatorați firesc acelui nume
Ce ni-l vom ști, pe veci, nemuritor.

Indubitabila pornire

Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Oricât aș vrea cuvinte să nu spun,
Doar fapte îmi adun spre socoteală,
Doar fapte, în balanțe, vreau s-adun.

Îmi este clar, mai totdeauna, seara
Când visul îmi adoarme-n jar și scrum,
Și lumânării îmi topește ceara
Ca înspre tine să îmi facă drum.

Și tocmai drumul, lung fără oprire,
Ce ni-l avem, ani mulți, de-acum, de mers
Îmi domolește gândul de grăbire,
Lăsându-mă să-l știu deja premers.

De după noaptea care abia trece,
Când zorii se transformă-n plină zi,
Mi-e dor cu tine clipa a-mi petrece
Și-apoi spre munți să plec într-a-i urni.

Din amănunte ce pot fi reale
Adun idei ca piedică să-mi pun
Și să-mi consum în fapte marginale
Dorințe ce-aș voi să ți le spun.

Nu-i mă-ndoiesc, și-i greu, într-o idee
Să pun simțiri și gânduri, la un loc,
Mai simplu, cred, că vieții îi ești cheie
Și-mi ești reper de drum înspre noroc.

Al vieții pol, din umbre-ntunecate
L-ai dus încet, prin tine, în lumini
Prin clipele plăcerii implicate,
În rostuirea pașilor divini.

Viața e simplă, însă-i radicală,
Este la fel de bine rai sau iad,
Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Sunt, faptele, realității, vad.

Spre tine, acasă...

Spre tine vin când spun că vin acasă
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Abia aștept pe seară să ajung,
Răscrucile prea tare mă apasă.

Mă risipesc, întârziind pe drum,
Cu motivare prea neînțeleasă,
Și abia când puterile mă lasă
Mă simt grăbit ca să n-ajung postum.

Ceva, probabil, tot se va-ntâmpla
Că mâinile nu le mai pot abține,
Pleacă mereu spre tine, să se-nchine,
Având să-ți spună-n locul meu, ceva.

Nici un dezastru-n loc nu mă mai ține,
N-am teamă, am s-ajung la casa ta,
Și noaptea cu nesaț te voi gusta
Căci sunt plecat, de-o viață, înspre tine.

Și am s-ajung, într-un sfârșit, acasă,
Să mi te fac, spre nemuriri, mireasă.

Eul din oglindă

Nu sunt cel ce-i pasă cum arată,
N-am prieten nici un fotograf,
Poze n-am să dau autograf,
Nici nu știu de am avut vreodată...

Dar mă văd cu fața suferindă
În oglinda ce m-arată tot,
Și întreb atunci, așa cum pot:
Crezi că-ți e mai bine în oglindă?

Riduri ai pe fața-mbătrânită,
Ochii abia văd, sunt tot mai mici,
După cum ți-e părul, ești arici,
Și privirea-ți e încremenită...

Ți-ai lăsat orgoliul să te-ndrume,
Să lovești cu inima în zid,
Ești atât de slab, ești chiar livid,
Vrei să spui că doar te ții de glume?

Vezi scenarii clare... Ce poți face?
Poți fi tu al vorbelor erou?
Cei ce-și au cravata drept garou
Nu te vor lăsa nicicând în pace.

Ieși de-acolo, sticla te îngheață,
Visele-ți vor fi, altfel, coșmar,
Iar prea multa zbatere-n zadar
Te va-ndepărta de tot de viață...

Mă privesc... și fața-mi suferindă
Mă obligă la tăceri și-n gând,
Dar mi-aud un geamăt lung strigând:
Ce faci, mă, acolo, în oglinda?

Zugrav de clipe

Sunt un zugrav, stângaci, de stări sublime,
Punând cuvântul să vâneze vânt,
Să-i dau esență cât să își reprime
Puterea de-a crea un nou Pământ.

Adun culori din norii de furtună,
Când fulgerul le-aruncă peste noi,
Făcându-le, în felul lor, să spună,
De ce privim cu groază spre noroi.

Cam totdeauna cerul plin de stele
Îmi pune-n palmă urme de lumini
Voind să mi le am mereu modele
Când gândul prinde-n versuri rădăcini.

Și chiar când ploaia cade, mohorâtă,
Peste pământul însetat sau ud,
Văd doar o umbră ce, nehotărâtă,
Mă lasă glasul vieții să aud.

Din viscolul, în alergarea-i rece,
Prind gândul ce mă duce-n viitor
Nepăsător, defel, că timpul trece
Oricât se crede, el, nemuritor.

Și zugrăvesc idei fără crâcnire,
Le dau lumină adunâd culori
Denominând a clipelor trăire
Ca miez de noapte ori ai zilei zori...

Esențial normal

În mod normal eu ar fi trebuit
Să-mi văd de viață, să ascult povești,
Să am iluzii cât mai omenești,
Dar timpul, pe ascuns, m-a tot grăbit...

Am ascultat, se pare, prea atent,
Și-am înțeles că nu vă aparțin,
Că-mi tot cereați rigorii să mă-nchin
Ca lumea să mă știe că-s prezent.

Oricum, mi-e clar, ceva s-a-ntâmplat,
Acele derogări de care-am scris,
Și-n viitorul, de mai toți, proscris,
Eu am trecut și m-am legalizat.

În urmă n-am putut să mai privesc,
Plecând știam că nu am drum de-ntors
Chiar dacă de puteri simțeam că-s stors,
Doar spre-nainte mi-aveam drum firesc.

Povești mai vechi ascult și tot ascult,
Și tot găsesc idei ce le-am uitat
Pe vremea unui secol acuzat
Că și-a permis a deveni ocult.

Cu ocultismul devenit mister,
Legalizez al faptelor firesc,
Esențial, normal și omenesc,
Prezent și-aici cum e prezent și-n Cer.

Sub paravan de manechine

Sunt mulți ce-și au priviri spre manechine
Văzând, după tipar, ce e frumos,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și mă gândesc la gestul lor haios.

Ei văd figuri, ce uneori n-au formă,
Ceva ce, din frustrare, își doresc,
Dar prinși într-a absurdului reformă
Își definesc absurdul ca firesc.

Găsind ca sens detalii incomplete
Din viața lor, din noapte ori din zi,
Deja se cred trăind printre regrete
Și în regret se tem că vor muri.

Îi văd mereu privind spre manechine,
Îi văd râvnind la maxime idei,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și te aleg din sute de femei.

Căutători se vor fără să spună
Ce își doresc dar și de ce-și doresc,
De ce privesc, de multe ori, la lună
Și ochii, printre nori, și-i tot dosesc.

Din Cer își vot, căzute la picioare,
Făpturi cu forme ce le cred din vis,
Să și le aibă-n taină sărbătoare,
Și laudă că drumul li-i deschis.

Îi las privind mereu spre manechine,
Îi las în gândul lor că s-au trecut,
Iar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și văd frumosul maxim, absolut.

Definitiv, tu...

Nu te numesc nicicum, eu nu-ți dau nume,
Îți spun că ești frumoasă... și atât,
Deja-i știut că noi suntem o lume
Definitiv, continuu, hotărât.

Irelevante-s vorbele cu forme,
Absurde chiar când țin de un tipar,
În încercarea lor de vagi reforme
Se lasă multe spuse în zadar.

Cuvinte, da... esențe de trăire,
Rostesc mai rar, dar foarte des în vis,
Privind spre orizont, văd o-nnoire,
Fiindu-mi, simplu, clar, un Paradis.

Dar Paradisul nu-i pentru oricine
Nu-i drept ce poate fi negociat,
Așa că asta-i viața... Doar cu mine
Mergea-vei pe un drum ce ne e dat...

Purta-vei, după legi, același nume
Cu-al vremii noi și-al marii reuniri,
Ce îi va spune lumea că-i renume
Al unei mari, și îngerești, iubiri.

Ieşirea din cultură

Ţi se tot duc, poeţii, Românie,
Cu moartea lor deja te-ai învăţat,
Nici limba ta poporul n-o mai ştie,
Nici sufletul nu îi mai e curat.

Actori celebri ies încet din scenă,
Şi-n locul lor vin cei ce faimă vor,
Cei care cred că arta-i o arenă
Fiindu-i, ei, o parte din decor.

Rapsozii puşi, de mult, în umbre, pleacă,
Lăsându-te să simţi un mare gol,
Ştiut fiică că un izvor ce seacă
Leac nu mai e în vremuri de pârjol.

Bolnavi suntem cu toţii, tristă ţară,
Prea plini de patimi, planuri şi idei,
Iar moartea chiar cultura ţi-o omoară,
Şi sărăceşti mai mult fără de ei.

Doar în războie e atâta moarte,
Şi poate nici atunci atât de mult,
Azi greu încape poezia-n carte,
Iar teatru-i sluga unui timp incult.

Soldățeasca misiune

Din vieți trecute știu c-am fost soldat,
Soldat născut să lupte, să tot lupte,
Spre a păstra al lumii cer curat
Când punțile spre ceruri erau rupte.

Mereu am fost, pe front, în avanpost,
Observator a tot ce e-n mișcare,
Putând să spun când lupta are rost
Sau necesară e o împăcare.

Și-am tot văzut în jurul meu trădări,
Mărirea și fireasca decădere,
Când suferința marilor răbdări
S-a dovedit, de neînvins, putere.

De-atunci cunosc și știu ce rol au mulți
Și logica trăirii-n astă vreme,
Pe cei ce-au mers de multe ori desculți
Iar azi, altfel mergând, își fac probleme.

Și am văzut pe cei ce-au ars pe rug
Cerându-și drepturi și cerând dreptate,
Și blestemând absurdul vicleșug
Născut dintr-a mândriei lașitate.

Cu multe știu că am rămas dator
Dar și mai mult am dat pe datorie
Cu totul și cu totu-ntâmplător...
Am cerul ce depune mărturie.

Plătesc greșeli și am plătit greșeli,
Iar unele, știu bine, nu mă lasă,
Să fac, peste măsură cheltuieli,
Sau să îmi am, ca bun al meu, o casă.

Am fost soldat și sunt și azi soldat
Sub jurământul legii din vechime
În care de trădare-i vinovat
Cel ce dreptatea vrea să o suprime.

Și cercetaș, căutător, rămân,
Cu toate cele, multe, adunate,
Singurătății să îi fiu stăpân,
Ca drum s-o fac spre viața-n libertate.

Mai am datornici și mai sunt dator,
Și mă obligă firea-mi soldățească,
Să merg până la capăt, chiar să mor
Pentru credința noastră strămoșească.

Ca om păstrez atâtea mari idei
Din vremea multor câștigate lupte,
Că mi-a intrat deja în obicei
Să urc ușor pe înclinări abrupte...

Originali și anormali

Ți-am zis, iubito... Nu suntem normali
Și-avem atâtea lipsuri ipocrite,
Că am ajuns să fim originali,
Și să umblăm pe căi nedeslușite.

Suntem, văzuți prin ochii tuturor,
Un fel de umbre rătăcind prin lume,
Ajunși, fără eforturi, doar decor
Încorsetat de umbre și cutume.

Avem prea multe obiceiuri vechi
Ce-aduc, la auzire, supărare,
Celor ce n-au priviri dar au urechi
Și clar reflex de veșnică mirare.

Ochii urcați, din când în când, spre Cer,
Și amintiri din vremuri viitoare,
Ne fac văzuți ca fără caracter,
Trăind în amăgire și eroare.

Și mai avem, cum unii spun, tupeu,
Fiind modelul marilor păcate,
De-a crede într-un unic Dumnezeu,
De-a crede-n legi de mii de ani uitate.

Călcâiele nu le avem pe jar
Când ochii, alergând, scornesc miraje,
Găsind, orbește, frumuseți și har
În ascunzișul fricii din dublaje.

Avem altfel priviri în viitor,
Fără idei și căi duplicitare,
Și mult prea mult, complice, un umor
Ce dă de gol o altfel de purtare.

Ți-am zis iubito... Noi suntem nebuni,
Că ne lipsesc normalități prezente,
Și prea suntem, la versiuni, imuni,
Punând, pe adevăr, mereu, accente.

Definiri, redefiniri

Am cam uitat cuvintele frumoase
Prin întâmplări cu urme în trecut,
Sau teama-mi de a fi prea zgomotoase
Mă fac să cred că, totuși, le-am pierdut.

Nu le rostesc, nu-mi par nimic a spune,
Când am curaj, grăbit mă poticnesc,
Văd orizontul minei de cărbune
Și-n rostul ei ideea mi-o dosesc.

Ți-aș spune multe, însă-ți spun puține,
Ți-aș spune tot însă ajung și tac,
Cu tine, lângă tine și în tine
Nu mai vorbesc, sunt doar cel care fac.

Mă definesc idei de îndreptare,
Vinovății absurde, mari și mici,
Continua extremă căutare,
Lipsit de ajutoare și complici.

Cuvintele frumoase-mi stau în minte,
Dar nu pot fi atât de-ndrăznitor,
Să le și văd că pot să te alinte
Cu adevărul lor nemuritor.

Le spun tăcerii mele, fără grabă,
Iar uneori le scap în simplul gest
Ce, curios, de multe ori mă-ntreabă
De ce pornirea-ncep să mi-o contest.

Aș vrea să ți le spun, și nu-s puține,
Când mi te vrei, sau doar când te privesc,
Sau când deja, pe veșnicii, în tine
Șanse mi-ai dat să fiu și să trăiesc.

Acum sunt definit doar prin trăire
Și prin simțiri ce-mi sunt mereu îndemn,
Sunt cam tăcut, dar fac prin vers vorbire
Despre-mpliniri și-al lor suprem însemn.

Împreună, cu tine

Cu tine, am tot spus, fără să știu,
Că spusele-mi sunt prea adevărate,
Învăț că pot, al vieții, om să fiu,
Și viața să-mi trăiesc în libertate.

Adun mai multe, zi de zi mai multe,
Avându-mi ținte dincolo de prag,
Sfidând servanții marii catapulte
Ce pun, pe tot ce mișcă, rămășag.

Cu tine mi-am găsit real motiv
De a privi spre zile viitoare,
Fiind rațional și instinctiv,
Dând clipelor esențe și valoare.

Că-mi ești instict în minima mișcare
Din care toate-și au un înțeles,
Și mai apoi fireasca lor urmare
În gândul de mai bine și progres.

Cu tine am simțit că cel ce sunt
E cel ce poate merge mai departe,
Contrapunând realul amănunt
Iluziei că-i altfel după moarte.

N-am mai văzut doar norii de furtună,
Și nici că-n jur e-atât de mult noroi,
Simțind că este vremea ca-mpreună
Putem ieși în lume amândoi.

Cu tine sunt simțire de întreg
Consens în adevăr și libertate,
Uitând al clipei vis să îl reneg,
Și, tot uitând, să fiu tot eu, în toate.

M-am reîntors din ducerea-mi departe,
Trăind ivirea zorilor senini,
Și, ca și ziua, revenind din moarte,
Mi-a fost iar dor de umbre și lumini.

Oponenta tentativă

Acum îți scriu... Am vrut de-atâtea ori...
Dar m-am oprit, crezând, cumva în teamă,
Deși știam că dincolo de nori
E visul tău ce, tot mai mult, mă cheamă...

Mă tot opresc din a rosti cuvinte,
Ce s-ar lega în fraze lungi de dor,
Minții-i tot spun ca prea ușor se minte,
Și-am învațat simțirea să-mi ignor...

Ascunse sub un praf de timp apus,
Pe undeva, pe file vechi, uitate,
Dorințele, înspre uitări le-am pus,
Numindu-le, în mod mințit, păcate.

Acum mă-ntreb ce aș avea a-ți spune,
Scriindu-ți, fără grabă, un cuvânt
Ca mie-n primul rând să-mi pot opune
Teama de pasul unui nou avânt.

Mi-am amintit trăirile de vis
Din noaptea care ai deschis o poartă
Ce ne e azi un drum, deja promis,
Pe care nimeni n-o să ne despartă.

Știind ce vreme dată e să vină
Printre cuvinte scris-am și idei,
În care tot am spus că ești divină,
O altfel de femeie-ntre femei.

Pentru o clipă gândul m-a furat,
Și-am scris mai mult, cu altfel de măsură
În care lumii-ntregi te-am arătat
Că-mi ești ca adevărul din scriptură.

Acum mă-ntreb de-i dreaptă sau nedreaptă
Ideea de-a-ncerca să nu-mi opresc
Pasul ce vrea să urce-o nouă treaptă
Și să îți spun, scriindu-ți, Te iubesc!

Peste hotar și calendar

În lung și-n lat, iubito, bat pământul,
Cu-n pas mereu în ziua viitoare,
Prin vorba ce, mereu întâmplătoare,
Pune-n valoare, prin accent, cuvântul.

Idei îmi vin și totdeauna am
Motive pentru fapte de rodire,
În drumul spre fireasca nemurire
A regăsirii noastre întru neam.

Tu ești un trup al lumii de acum
Și suflet dintr-o mai târzie lume,
În care eu, ca nume și prenume,
Avea-voi, motivat, mereu un drum.

În trupul tău deja sunt un însemn
Ce, mulți vor spune, că-i firească cruce,
Deși noi știm că suntem în răscruce
Și chiar banalul clipei ni-i solemn.

Eu vin, cu felul meu, căutător,
Din avanpostul marilor redute,
De peste praguri rar de tot trecute,
Spre a mă ști, ca om, nemuritor.

Am străbătut prin Ceruri, drumul lung
Al trecerii pe margini de hotare,
Punctând adeseori, în calendare,
Clipa în care vis am să-ți ajung.

Nu m-am ascuns și nici nu mă ascund
Că vreau să știu mai mult decât se știe,
Sau că îmi ești o mare bucurie
Când te privesc simțindu-mă profund.

În lung și-n lat bat Cerul, bat Pământul,
Pe urma unei stele călătoare,
Înspre o lume grabnic viitoare
În care fapta-i una cu cuvântul.

Extravangant demers

Trec serile, în grabă, peste noi,
Și ne trezim mereu în miez de noapte,
Când dornici de trăire, amândoi,
Ne regăsim împreunați în fapte.

Uităm firesc de ziua ce-a trecut,
Urmările ne sunt deja-n privire,
Ne mistuie și cronic și acut,
Visarea de concretă împlinire.

Îmi pare totul viu și colorat,
Precum seninul zilelor de vară,
Și n-am de ce să văd că e păcat
O faptă, prin consens, involuntară.

Suntem, consensual, un univers
Înnobilat de vis și de credință
Și-ntemeiat pe unicul demers
Bazat pe idealuri și conștiință.

Stigmat de credincioși și de atei,
Ne stă, în orice clipă, pe aproape,
Prea vinovați că tot avem idei
Oricât au vrut speranța să ne-ngroape.

În legea lor suntem extravaganți,
Călcând și întrecând orice măsură,
Numiți, cu nonșalanță, doi amanți
Ce fac din viață simplă aventură.

Lumina nopții însă-i de ajuns,
Ca să ne fim dorință și chemare,
Nepăsători că, încă, pe ascuns
Trăim a împlinirii întâmplare.

Limita de nopți

Mai mult de-o noapte nu mai e să treacă,
Și drumul, gânduri, iar va însoți
Tot încercând venirea să-mi întreacă,
Să-ți prevesteacă noaptea cum va fi.

Căci noaptea, luminată doar de stele,
În zori de zi își va găsi sfârșit,
Când tu, de după duceri printre ele,
Vei ști că sunt și eu mai liniștit.

Fântână îmi vei fi, fiindu-ți sete,
Ca-n adâncimi cu grabă să cobor,
Lăsând savoarea clipei să mă-mbete,
Sigur fiind că sunt nemuritor.

În umbra nopții să mă simți pornire
Spre cel mai mare, simplu, gând firesc,
Când șoapta-ți, din trăire și iubire,
Va dovedi-n mod cert că te iubesc.

Acum trăim o aparentă tihnă,
Un preambul mustind de prevestiri,
Cum pacea e o altfel de odihnă
Cu rost de prag al altei amintiri.

Prin dor de înțeluri și de fapte,
Mă simți, de vreme multă, chiar grăbit,
Să ni se treacă și această noapte,
Să-mi fii, din nou, izvor nerisipit.

E-aproape gata noaptea să înceapă,
Din umbre nu se vede mai nimic,
Al nopții somn nu vrea să și priceapă
Că timp nu am, prea mult, să îi dedic.

Și vremea se arată în schimbare,
Norii aleargă fugărind alți nori,
Loc nu mai e de nici o întâmplare...
Am să ajung să fiu cu tine-n zori...

De drum, de flori...

Din depărtarea mea mă-ntorc la tine,
Din rătăciri în viața mea revin,
Deruta ei doar mie-mi aparține,
Chiar eu, în ea, deja sunt clandestin.

În trecerea-mi, de multe ori grăbită,
N-am fost atent la câmpul plin de flori,
Sau poate m-am temut de-a lor ispită,
Uitând să văd nuanțe și culori.

Nici la miresme n-am lăsat să-mi fie,
Măcar o clipă, rostul unui gând,
Pierzând mult timp, mai mult de-o veșnicie,
Spre orizonturi fade alergând.

Din când în când, am adunat esențe,
Cumulativ, repere de firesc
Și, întru existență, elocvențe,
Ca nu cumva să uit cum să trăiesc.

Dar am pierdut prea multe din vedere,
Crezând că doar pe mine m-am pierdut,
Sau poate, ale viselor himere,
Mi-au luat, nestingherite, tot ce-au vrut.

Când n-am prea fost atent la amănunte
Am luat polen din flori cu spini,
Porniți fiind, degrabă să mă-nfrunte,
Găsindu-mă lipsit de rădăcini.

Așa am învățat să dau valoare
Acelor flori ce par tot timpul mici,
Ce, chiar și de-s călcate în picioare,
Nu stau la mâna unei biete frici.

Iubito, vin, prin noapte, de departe,
Cu felul meu de-a fi aici, acum,
Și cu povestea, ce o scriu în carte,
În care tu îmi ești motiv de drum.

Zi, când plouă

E astăzi, iar, o zi în care plouă,
Frunzele ude cad de prin copaci,
Tu, amintindu-ţi boabele de rouă,
Cauţi ceva şi, obosită, taci.

Un curcubeu de-asupră-ţi se arată
Când zâmbetul se prinde în priviri,
Făcând furtuna-ndată să se-abată
Pierzându-se cu totu-n amintiri.

Ceaţa din zare grabnic se ridică,
Lăsând în urmă-i urme pe alei,
Precum un fir ce-n patru se despică
Împovărat de sute de idei.

Te văd cum eşti... Îţi spun că eşti frumoasă,
Şi n-am, nicicum, motive să te mint,
Că poţi să te consideri norocoasă,
Păstrându-ţi adevărul ca alint.

Cuprind un tot, voind să spun puţine,
Să vezi firescul gândului fugar
Ce-mi e îndemn să spun că doar cu tine
Uit să mai cred că vieţii am hotar.

Iar apa ploii curge în şiroaie
Şi caută mereu să-şi facă vad,
Voind să nu ajungă în puhoaie,
Să nu-şi dezgroape rostul retrograd.

Ideea nu-i nici veche, nu-i nici nouă,
În vama-n care orice plată-i troc,
Împreunaţi vedem că încă plouă,
Şi-mpreunării eşti un vad de foc.

Ție, eu...

Numește-mă, iubito, un nebun,
Sau că mă țin mereu, mereu, de glume,
Dar eu nu tac, și tuturor le spun,
Că pentru mine ești o-ntreagă lume.

Nevoilor, de orice fel ar fi,
Leac le ridic statui, din neputință,
Destul îmi că-n zori te pot privi
Și-mi regăsesc puterea prin dorință.

Cărări ascunse drumului nu-mi fac,
În gând mi-e drumul nopților cu tine,
Când de-ntrebarea clipei te dezbrac
Și cerul din priviri ți-e-n ochi la mine.

Nici nu mă clatin născocind idei,
Ca formă de eternă căutare,
Că-n toată-această lume cu femei
Multe au rost de cruntă incitare.

Iar dacă-ți spun că-mi ești motiv de dor,
Nu spun defel făcând o socoteală,
E răbufnirea-mi ce, întâmplător,
Ți-arată viața mea de sensuri goală.

Îți recunosc, în gând, mă mai abat,
Spre mult trecuta mea copilărie,
Ca, regăsind, un vis ce l-am uitat,
Să fiu al vremii ce va fi să fie.

Viața trăind, nu știu dacă-i firesc,
Să flutur ale lumii noi stindarde
Făcute după chipul omenesc
Ori după gânduri hâde și bastarde...

Aleg să-mi fiu stindard, să-mi fiu blazon,
Și să mă țin mereu, mereu, de glume,
Chiar dacă nu-s un ins cu mult bonton
Și spun oricui că-mi ești o-ntreagă lume.

Cuvântul faptei

Cât mai avem, iubito, de trăit
Această viață ce deja se schimbă
Și care, încă, prin idei ne plimbă,
Știind că altă vreme a venit?

Te-ntreb acum și nu aștept răspuns,
Că mi-ești deja răspuns la întrebare,
Pentru a ști ce-nseamnă o-ntâmplare,
Firesc și, totodată, de ajuns.

Cuvântul spus e încă necesar
În lumea ce depinde de vorbire,
Și-n care toți vorbesc despre iubire
Dar de trăirea ei nu au habar.

Trăim, noi doi, într-un cuvânt făcut
Să fie faptă plină de dorință,
Să fie împăcare și voință
În clar consens cu-n viitor trecut.

Și-n contrasens cu gândul limitat
Ne regăsim mereu la ceas de seară,
Când, luminării, lacrima de ceară
Îi este martor neintimidat.

Cuvinte mari, acum, când se tot spun,
Nu vreau să-ți spun, o iau pe altă parte,
E chiar normal, venind dinspre departe,
Să văd mai bine, ce e rău ori bun.

Și-ajung așa, prin cumul de-ntrebări,
Să nu vorbesc, ci doar să-mi am în minte
Îndemnuri ce, transpuse în cuvinte,
S-ar spune că-s dorințe sau chemări.

Ce suntem noi, încet, încet, e clar,
Și se arată clipei orice faptă...
Iar spusa ta, de multe ori în șoaptă
Vieții va fi blazon și corolar.

Definiri spre întreg

Te iubesc, îţi declar,

nu aştept să-mi răspunzi,

Nici nu spun cine sunt,

nu ai cum să confunzi,

Sunt cu tine mereu,

sunt cu tine oricând,

Nu mă poţi părăsi,

îţi sunt veşnic, în gând.

Ţi-am mai spus, îţi mai spun,

nu visa la alt drum,

Sunt deja drumul tău,

definit şi postum,

Într-o seară de foc

m-ai dorit, te-am avut,

Şi din marele-ţi dor,

cea de azi te-ai născut.

Încercări ţi-ai avut

de a-mi spune că fugi,

Dar ştiai că mă minţi,

că doar vorbe îndrugi,

Mă acuzi, când visezi,

că îţi sunt infidel

Dar când suntem doar doi

mă ai unic model.

Nu-s perfect, spun cinstit,

şi e ceva ce ştii,

Ştiu ce mult mă admiri,

şi când fac nebunii,

Şi de-ţi spun uneori

că tu eşti un decor

Unde-ar fi ideal

într-o noapte să mor.

Te iubesc, îţi declar,

nu mă tem că-mi răspunzi,

Dar mi-e clar că-nţelegi

când văd sânii-ţi, rotunzi,

Un întreg univers,

de cuvinte cu rost

Îl găsesc înzidit

în acest avanpost.

Tot îţi spun, cum ţi-am spus,

că e totul normal,

Şi ce-ţi spun va tot fi,

totdeauna real,

E real şi să cred,

e real şi ce spun,

Nebunia-ţi iubesc,

că, oricum, sunt nebun.

Nu te-aştept, nu te-ntreb

orişiunde te duci,

Ştiu că n-ai să te pierzi,

pe alt drum nu apuci,

N-ai de ce să te-abaţi,

de ţi-e bine sau rău,

Nu-ţi sunt eu ca motiv,

dar aşa-i felul tău.

Timpuri trec, vremuri vin,

nu te schimbi cu nimic,

Cum nici eu n-am de gând

să-mi devin inamic,

Ştiu că vârstă nu ai,

ştiu că ai doar idei,

Şi aşa vreau să-mi fii,

nu ca alte femei.

Te iubesc, îţi declar,

poţi acum să-mi răspunzi,

Şi de vrei, nonşalant,

în substrat să pătrunzi,

Ori să spui, cum te ştiu,

că n-ai timp de poveşti,

Ca, de fapt, să-nţeleg

cât de mult mă iubeşti.

Cheia ca protocol

Nimic din ce-i al tău nu pot să-ţi cer,
Datori ne suntem însă faţă-n faţă,
Când Cerul ne e martorul stingher,
Şi, uneori, a zilei dimineaţă.

N-avem a ţine zilele la număr,
Însă avem, ca rost atâtea fapte,
Ce ne obligă, umăr lângă umăr,
Să fim, întreaga zi, până în noapte.

Doar dincolo de ochii tuturor,
Ne vom fi noi, bărbatul şi femeia,
Cu rol de evidenţe şi decor
Al planului ce defineşte cheia.

Suntem doi oameni ce întregu-l fac
Prin îmbinări de viaţă potrivite
Ca să ajungă totdeauna leac,
Împotrivit preamultelor ispite.

Venim din Cer şi suntem pe Pământ
Cei ce vestesc sfârşit de lume veche,
Surprinşi de-al nemuririi legământ,
Un el şi-o ea, idee de pereche.

Într-un normal ieşit de sub control
Suntem meniţi unirii prin urmare,
În vremea când al lumii protocol
Spune că-i totul pură întâmplare.

De-aceea nu am gând ceva să cer,
Tu-mi eşti a dăruirii mărturie,
În zori privim spre stelele ce pier
Şi mi te ştii, cu totul, dată mie.

Crez fidel

Se spune, se tot spune... Nu învăț
Această teorie îmbâcsită
În care viața este doar ospăț
În care numai foamea-i potolită.

Certat mă știu că nu mi-o iau drept crez,
Și, mai ales, că nu mă pot abține
Spunând că vreau doar gustu-ți să păstrez
Fugindu-mi gândul, zi de zi, la tine.

Am felul meu de-a fi și sunt crezut,
Că stau ascuns sub umbre de cuvinte,
Ca nu cumva, cândva, să fiu știut,
Altfel decât un ins mereu cuminte.

Mă știu cum sunt, dar nu mă las deprins
Cu felurite gânduri concludente
Puse pe seama rugului aprins
De gesturi, motivante, inocente.

Certat mă știu cu toți ce îmi prezic
Ideea de firească părăsire,
Crezându-mă dispus să-i contrazic,
Iar ei să-mi spună să îmi vin în fire.

Am felul meu de-a fi și nu-s grăbit
Într-o-ncadrare-a mea în carapace,
Nu-mi e destul nici spațiul infinit,
Universal mă simt trăind în pace.

Multe le văd altfel, și diferit,
Decât se spune că-s normal văzute,
Dar eu, rebel, prin viață am țintit
Și n-am luptat să cuceresc redute.

Certat mă știu cu multele-ngrădiri
Ce vor să definească demnitatea,
Prin rezumarea unei mari iubiri
La un concept, sfidând realitatea.

Am felul meu de-a fi și-i sunt fidel,
Și nu mă duc, gândind, prin rătăcire,
Nu vreau să fiu nici țintă, nici model,
Nici să clamez o altfel de iubire.

Deconspiratele repere

Ar trebui să n-am motiv să cred
Că te cunosc, și știu, atât de bine,
Însă idei îmi vin și se succed,
Și sunt idei cu tine și cu mine.

Te știu în viața ta de zi cu zi,
Când nu te lași de clipă-nfierbântată,
Însă, cu mult mai bine cum vei fi,
Când fi-vei, de trecuturi, separată.

Denominez al timpului hotar,
Și deconspir că îi suntem repere,
În clarul început de calendar
 Pe care viața noastră ni-l tot cere.

Pe trupul tău, cu ochii, mă tot joc,
Așa cum știu că jocul vieții-ți place,
Și mai tot timpu-ncep de la mijloc,
Dorinței dându-i drept să te dezbrace.

Și din priviri, fac punte către sâni
Știindu-i împietriți de așteptare,
Dar tot te joci și ții să mai amâni
Pornirea mea lipsită de răbdare.

Te recunosc voind a-mi spune tot
Lăsându-mi hotărârea să ghicească
Cât este glumă și cât e complot,
Sau fantezie, vrând să se-mplinească.

Și-atunci mă-ntreb de s-ar putea să spun
Că-mi ești și că-mi vei fi necunoscută,
Când te descriu, trăind un dor nebun
De-o viață-n doi parcă de mult trecută?

Redefinirea-ți prin schimbare

Dezbracă-te de ploile din tine,
De patimi și orgolii fără rost,
Și-n noaptea asta-mbracă-te cu mine
Uitând de toate câte știi c-au fost!

Dezbracă-te de lacrimi și de șoapte,
Și lasă-te cuprinsă de fiori,
Iubindu-ne, să te răsfăț la noapte,
Așa cum fac și simplii muritori.

Dezbracă-te de amintiri banale,
Adună-ți focul vieții în priviri,
Nu te sfii când coapsele-ți sunt goale,
Fă-mă să uit prea multele-mi grăbiri.

Dezbracă-te de teama ce-i prea veche,
Și lasă-ți ochii cerului senin,
Trăiește clipa când suntem pereche
Să fim, prin ea, dovadă de destin.

Dezbracă-te de toate... și te-nvață
Că din priviri, cu totul de dezbrac,
Și-așa și facem pași în noua viață,
Pe drumul ce ne duce în alt veac.

Îmbracă-te cu rochii de dorință,
Cu prospețimi de nuferi înfloriți,
Să fii motiv, să fii și consecință
Anilor mulți, de viață dăruiți!

Accente distinctive

Îmi place să te-ascult, știind povestea,
Pe care îți dorești s-o deslușești,
Voind să știi, când fi-va să dai vestea,
De ce m-auzi, spunând: Frumoasă ești...

Încet, dar sigur, drumul se arată
Lung, foarte lung și mult bătătorit,
Venind din neștiutul "altădată",
Înspre extremul maxim, infinit.

Și te aud cum nu te dai bătută,
Când intră-n luptă morile de vânt
Chiar dacă uneori te simt căzută
În căutarea unui nou avânt.

Te văd de-aproape chiar când sunt departe,
Aproape totul pare ca real,
Și pui accente titlului de carte
Fiindu-i și motiv și ideal.

Ideile-ți sunt clare, distinctive,
Venite-n sens profund, din alt tărâm
Brusc devenind concret imperative,
În tot acest teluric caldarâm.

Cu rost de înțeles sunt multe fapte
Ce-ți sunt deja predefinit contur...
În plină zi, în miez de foc, în noapte,
Ești adevărul evident și pur.

Scrisoare de ploaie

Iubito-ți scriu... Afară stă să plouă,
Fulgere mari lumină-mi dau din cer,
Și văd fundalul lumii rupt în două,
Și umbrele cum cad în gol și pier.

Și vântul s-a stârnit, se întețește,
Copacii se tot lasă spre pământ,
O frunză, alergată, îmi șoptește,
Ca efemer e totul pe Pământ.

Picuri de ploaie caută să cadă
Spre a se ști aducători de rod,
Și-a nu lăsa motive de tăgadă
Celor ce vieții pun mereu năvod.

E noapte, e-ntuneric, e furtună...
Puține împrejuru-mi mai zăresc,
Și clar aud din când în când, când tună,
De parcă toate rostul nu-și găsesc.

Și vântul, uneori, îmi pare-a plânge
Știindu-și timpul, de demult, pierdut,
Fără de rost, luptând mereu a-nfrânge
Pe cei ce-și vor urcări spre absolut.

Și cade ploaia, rece, repezită,
Se-adună, nu mai intră în pământ,
Pare a fi de-a dreptul nedorită,
Ori călcătoare-a unui legământ.

Iar eu îți scriu, spunându-ți despre mine,
De cele ce le simt în jurul meu,
De fapt îți scriu fiindu-mi dor de tine,
Știut fiind de Cer, prin Dumnezeu.

Liman de zi

Fiori resimt și-i greu să mai am pace,
Din gând, spre fapte, încă un cuvânt
Din depărtare-ți scriu, că se va face,
Și rost, și ideal, și legământ.

Ajunge-vei mai mult decât poți crede,
Și multe, dat îți e, a împlini,
Drumul deja îl mergi, oricine vede,
Un pas mai e.... Și noi vom tot păși...

Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit,
Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit.

Ești val imens ce dă, tot dă putere
Celor ce cred și simt că nu mai pot,
Celor ce tac mereu, deși-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi, şi anonimi, te tot aşteaptă,
Din stelele ce vise dăruiesc
Şi numele-ţi rostesc mai mult în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Trecea-vei prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Și-apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu scriu acum, și iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Când va ajunge sus, extrem de sus!

Cu tine de departe

De ziua ta, sunt, bine știi, cu tine,
Nici nu am cum, sau când, să mai lipsesc,
Timpul de-acum de mult ne aparține,
Însă nu pot, ca tot, să-l definesc.

Te definești, știut, prin ani de viață,
Și neștiut prin tot ceea ce ești,
Când îngerii, în taină te răsfață
Zile și nopți, spunându-ți mari povești.

Și iar îți spun că sunt acum cu tine,
Să-ţi amintesc ce nu s-a întâmplat,
Să îţi vorbesc de tine şi de mine,
Iar tu să-mi spui că s-a înseninat.

Să-mi spui că până ieri a fost furtună
Şi că simţeai pământul îngheţat,
Dar nu-ţi e teama... Ştii că împreună
Putem privi spre cerul înstelat.

Îți sunt venit în taina cea mai mare
Să redeschidem porţi ce s-au închis,
Să ne chemăm atraşi chiar de chemare,
Punând un pas, în doi, spre Paradis.

Împreunaţi vom sta, să fim dovadă
Că spunem lumii tot ce-avem de spus,
Ca orişicine, dacă vrea, să vadă
Ceea ce suntem noi şi-aici, şi sus.

Iar când vor bate zorii în fereastră
Privindu-ţi ochii când priveşti în sus,
Să-mi aminteşti că noi şi viaţa noastră
Suntem un Univers, la doi redus.

Şi, iată, sunt, de ziua ta, cu tine
Din zori de zi și până-n înnoptat,
Să fim doar noi şi să ne fie bine,
Şi tot neîntâmplatul întâmplat.

Fără de tine, fără de idei

În lipsa ta nu prea mai am idei,
Trăiesc sedus de timpul care trece,
Și trec, în juru-mi, sute de femei,
Le văd venind, dar știu că vin să plece.

Se duc și vin, ca ploile, când nori,
Din cer, prea mult și grabnic se coboară,
Visându-se, nu simpli trecători,
Ci bogăție mare, chiar comoară.

Și-i mult vacarm, și-i greu de înțeles,
De ce priviri pe oameni cad piezișe,
Având un oarecare interes
Spre formele ce par a fi afișe.

În valuri curg, și tot în valuri vin,
Culori și forme prea ispititoare,
Făcându-mă să cred că mult pelin
E folosit cu scop de-mbărbătare.

Lipsindu-mi văd ce nu știam că văd,
Și văd nu doar aproape, ci departe,
Falsul obscen ce speră în prăpăd
Spre a se ști doar el scăpat de moarte.

Chiar și aud cum se tocmesc la preț
Cei vânzători și cei ce vor să vândă,
Habotnicii trăirii în dispreț
Ce doar așa pot crede în izbândă.

Fiind cu tine nu aveam motiv
De a mă ști trăind în altă lume,
În care ca blazon și laimotiv
E marea căutare de renume.

În jurul meu sunt altfel de culori,
Și cu nuanțe, mai degrabă, șterse,
Armonizate cu-ai furtunii nori
Prin înțelegeri, fără sens, inverse.

În lipsa ta... O spun și mă repet,
Timpul e lung și parcă abia trece,
Altfel de lume pusă-i pe tapet
Și-n plină vară vântul suflă rece!

Ancore în absolut

Ce-am avut de spus deja am spus,
Vorbele-s puține, însă fapte,
Ce-au bătut un prag în miez de noapte,
La un tot, ca unul, ne-au redus.

Apăruți, din haos, neștiuți
Ne-am tot fost lung drum de multă vreme
Eu, scriindu-ți, anonim, poeme,
Tu zburdând prin norii nevăzuți.

Mai devreme nu s-ar fi putut,
Ne stăteau în cale mari ispite
Ori idei de sensuri dezgolite
Ancorate-n minus absolut.

N-aveam timp să fim cei de acum,
Am fi fost o simplă jumătate
Scotocind nisipuri spulberate
De idei vizând un iz postum.

Prin firesc, nicicum, pe mai târziu
Nu-și avea un sens de amânare,
Ne eram răscruce-n calendare,
Și reper într-un imens pustiu.

M-ai văzut și m-ai simțit grăbit,
Cu ideea clară și precisă,
Cum ți-am spus, știam că-mi ești promisă,
N-aveam timp prea mult de irosit.

Prevestind și tu al nopții rost,
Te-ai voit a vieții vestitoare,
Și, privind spre fapte viitoare,
Mi te-ai vrut speranței adăpost.

Spuse-s multe... tot ce-aveam de spus,
Vor urma prin fapte, alte fapte,
Fi-va zi și fi-va iarăși noapte,
Suntem, încă, jos, și fi-vom sus...

Prin noi, urmași

Ne-a fost, așa târzie întâlnirea...
Așa s-ar zice-ntr-ale lumii legi,
Că-n legi mereu se-ncrede omenirea
Și doar în vieți, prin văzul ei, întregi.

Prin logici care spun că timpul trece,
Ar trebui la fel să ne gândim,
Că iarna, în venire, fi-va rece,
Și timp avem puțin să mai trăim.

Și-ar trebui să credem ce se spune,
Că suntem fără noimă, ori nebuni,
Uitând să știm că soarele apune
Arzând în focul marii pasiuni.

Se pare, totuși, nu ne stă în fire
Să fim soldați, fără crâcniri, supuși,
Și nici actori, mimând o dezrobire,
Sau figuranți în teatrul cu păpuși...

Ne-am întâlnit pe-o margine de seară,
Netolerați de-al zilei pas incert,
Ca să ne fim îndemn spre miez de vară
Și vieții, mai apoi, de mers alert.

Redefiniți prin forma de pereche,
Prin datul meu și acceptatul tău,
Ne-am depărtat de-a lumii normă veche
Readucând destinu-n vadul său.

Acum ne-avem și fi-vom totdeauna,
Gând într-un gând și vis fremătător,
Întâmplători, precum se vrea furtuna,
Purtând un singur dor, același dor.

Au fost târzie, zice-se-vor, toate,
Când vor vorbi cei mult prea cârcotași,
Și multe alte vorbe se pot scoate...
Însă-n zadar... noi ne vom fi urmași...

Arderea de jar

În gând îți spun să vii cât mai aproape,
În patul ce ne este cam îngust,
Și-al nopții întuneric să ne-ngroape,
Lăsându-mi libertatea să te gust.

Să te mângâi, cu mâinile flămânde
De sânii tăi, mereu adolescenți,
Ce ochii mi-i atrag, să se afunde,
Știindu-i, spre dorințe, convergenți.

Să simt, cu dor, a coapselor mișcare
Și zvâcntul petalelor fierbinți
Când mi te-arăți ca o deschisă floare
Voind, cu-al ei nectar, să mă alinți.

Iar când mă guști să-ți simt îmbujorarea
Găsind motiv în pasul următor
Când, prea firesc, în fapte-i căutarea
Împreunării-n vis înălțător.

Și e de-ajuns... Știi bine ce urmează,
Când simt în pântec ardere de jar,
Când mai nimic din jur nu mai contează
Lăsându-mi-te, simplu, dar din dar.

Ochii-ți visând și spusele-ți din șoapte
În ritmul sacadat cu rost firesc,
Sânii-ți rotunzi, ca două mere coapte
Sunt mărturii ce clipe nemuresc.

În gând îți spun, de vorbe nu-i nevoie,
Mă știi la fel de bine cum te știu,
Să-ți cer, din vieți trecute, mi-ai dat voie,
Să-mi ceri, deja ți-i clar, nu-i prea târziu.

Și poți să-ți iei, oricând, ce se cuvine,
Cum pot să am, ce e normal, oricum,
Că nu mai e nimic ce ne-ar abține,
Avându-ne, pe veci, același drum.

Nevoinţă de zig-zag

Ceva din mine ştii că-ţi aparţine,
Îţi spun şi eu că am ceva de dat,
Acum, când sunt deja-ncrustat în tine,
De-al vieţii val nu mă mai las purtat.

Cât despre mine multe fost-au spuse,
Mult prea puţin din ceea ce am fost,
Prea multe vorbe la abstract reduse,
Prea multă vorbărie fără rost...

Infernul îl cunosc şi nu îmi pasă
Că unii mă privesc mereu de sus,
Spunând c-am stat cu diavolii la masă
Şi-apoi, rebel, s-ascult n-am fost dispus.

Reproşul e c-am mers şi mai departe,
Când coboram în umbre de abis
Trecând nepăsător pe lângă moarte,
Nevoitor de nici un compromis.

De unde-i dat să ştiu acum pot spune,
Dar încă sunt de viaţă stingherit,
Şi-aştept o zi, când pe tapet voi pune
Tot ce spun mulţi că altfel le-am trăit.

Am învaţat cum sa mă urc la stele,
Şi-acolo, în furtună, să rezist,
Dar am plecat, cu treabă, dintre ele,
Dorindu-mi, totuşi, lumii să exist.

Un cer de foc voia a mă ucide,
Găsindu-mi trupul oarecum firav,
Sperând că, într-un fel, se vor decide
Cei ce vroiau să ştie că-s bolnav.

Singur m-am dus, şi m-am întors din moarte,
Trecând, la revenire, peste prag,
Ca-n mersul ce îl am înspre departe
Să nu mi-l fac, lungindu-l, în zig-zag.

Ia-ţi ce-i al tău, priveşte-mă în față,
E timpul de-a trăi al vieţii vis,
Iar când vom trece lumile de ceaţă,
Vom fi deja seduşi de Paradis.

Consemn de avatar

Cu tine-am înțeles ce este viața
Și-am început, din nou, mai mult să sper,
Am priceput că, zilei, dimineața,
Într-adevăr îi este clar reper.

Cu tine m-am culcat în miez de noapte
Și-am adormit târziu, în zori de zi,
Putând așa să văd, cum doar prin șoapte,
În altă viață ne putem trezi.

Cu tine ziua am uitat că trece,
Și-am vrut-o chiar mai repede trecând,
Nici nu-mi păsa că ploaia era rece,
Cald îmi era fiind la tine-n gând.

Cu tine-am revenit din rătăcirea
În care multe drumuri multe am făcut,
Tot căutându-mi rostul și menirea,
În mult neînțelesul meu trecut.

Cu tine m-am simțit în altă lume,
O lume-n care nu-i nimic ascuns,
Și-n care prea puținele-i cutume
Erau și întrebare și răspuns.

Cu tine frica n-a mai fost prezentă,
Nici gândul nu-mi era șovăitor,
Trăiam doar bucuria elocventă
Al drumului spre timpul viitor.

Cu tine-am luat o mare hotărâre,
Trecându-ți de trupescul tău hotar,
Să nu mai am în gând o coborâre,
Și să ne-avem urcarea avatar.

Cu tine m-am lăsat, fără mirare,
Să-ți fiu al vieții singular accent
Și ultim semn, grăbit, de întrebare
Spre un continuu, viitor, prezent.

Cu tine pași pe prag de ani voi face,
Ceea ce spun se va adeveri,
Un milion de ani, trăind în pace,
Ne vom avea, știind a ne iubi.

Tentința de rodire

Îmbracă-te în roșu

și fii frumoasa doamnă

Ce timpului dă semne

că trece în zadar,

Că trecerea prin vară

nu duce doar în toamnă,

Ci știe a mai pune

o vreme-n calendar!

Găsind răspunsuri multe,

evită întrebarea,

Ce are, prin întoarceri,

doar rol filozofal,

Făcută-i doar să-ți spună

că-n lume, disperarea,

Azi nu-i o raritate,

e parte din normal.

Te lasă, printre gânduri,

extremelor dorințe,

Mizând pe adevărul

înaltelor simțiri,

Că între obiceiuri

și noile tendințe

Stă rostul înzidirii

în fapte și trăiri.

Nu-ți da motiv opririi,

nu-ți fie noaptea frică,

Te știi a-i fi lumină,

te lasă doar a-i fi,

Privirea de-mi coboară

tu grabnic mi-o ridică,

Sau fie-mi tu privire

atât cât voi trăi.

Îmbracă-te în roșu,

îți spun cât mai e vreme

De vorbe fără fapte,

de timp nefolosit,

Venit îți este timpul

de treceri din extreme,

Și timpul de rodire

se-apropie grăbit.

Tu, ieri, mâine...

A nopții și a zilei clar mi-ai fost
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești și toate au un rost,
Nimic nu este pură întâmplare.

Și vor veni, de-a pururi, întâmplări,
Din neștiute puncte cardinale,
Remotivând firești denominări
În regăsiri de nouă, clară, cale.

Prin tine, toate, se vor vrea a fi
Nuanță pură, splendidă dovadă,
Vestind mereu, că eu îți pot greși
Iar tu ierta-vei fără de tăgadă.

Și ne va fi al nopților hotar
Timp de-mpăcări cuprins de-nflăcărare,
Ca-n zori, privind, grăbită-n calendar,
Să crezi, mai mult, în simpla întâmplare.

Doar intuind, cumva, întâiul gând,
Din zâmbetul privirilor complice,
Putea-voi să accept că eu, arzând,
De-al nopții miez n-am să mă pot dezice.

Știindu-mă, mereu vei vrea să știu
Al zilei pas și-a clipelor grăbire
Spre noapte când, tot timpul, am să-ți fiu,
Motivul de firească dăruire.

A nopții și a zilei clar vei fi
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești, voind a se-mplini,
Nimic nu este pură întâmplare.

Imposibila-mpărțire

Nu pot să mă împart... Sunt număr prim,
În sine natural și cu valoare
Pusă în seama unui țel sublim,
Născut din raze, presupus, stelare.

Am rol de țintă, uneori reper,
Prin consecvența formei dualiste
Care ușor privește înspre cer
Ca pașii înspre fapte să persiste.

Și-s pas și eu, mereu numit rebel,
Ca cel ce rupe ordinea firească
Urcând și coborând, sedus de țel,
În dezacord cu firea omenească.

Ca replică oricând mă pot găsi
În formulări scornite de tipare
În care cei ce vor a mă-mpărți
Se pierd de ei dorindu-și răzbunare.

Eu însumi sunt, matriță și tipar
Ideilor în care sunt amprentă,
Captive într-al vieți corolar
Ca urmă de trăire remanentă.

Sunt număr prim, n-am cum să mă confund,
Cu ceea ce rezultă la-nmulțire
Ce piedestal se vrea, sau semn rotund,
Ca ideal de mare împărțire.

Sunt un contur la vârfuri ascuțit,
De-a dreptul vertical înspre urcare,
De-a dreptu-n coborâre domolit,
Atent la orice semn de întrebare.

Eu nu mai caut, sunt deplin convins,
Că-s un întreg în cea mai simplă formă
Și-n lațul împărțirii nu-s de prins,
Oricum s-ar vrea, excepție sau normă.

Realul, fără amăgire

Te ştii prezentă-n gândurile mele,
ştii că-ţi vorbesc mai mult când nu-ţi vorbesc,
Nu-ţi amintesc, în nici un fel de ele,
ţi-ar da de înţeles că te iubesc.

Stau singur... Îmi apari ca o visare,
privirii-mi eşti şi ţel, şi ideal...
Mă şi întreb ce fel de întâmplare
mi te-a adus vieţii-n mod real?

De multe ori alunec în risipă,
nestăvilit e gândul şi hai-hui,
Chiar dacă simt că trece timpu-n pripă
şi lacăte la uşa vieţii-încui.

Crezând în armonie şi iubire,
minţindu-mă că totul e perfect,
Mi-am asumat întreaga amintire,
spunând ce ştiu, direct ori indirect.

Uitând de timp, dezleg şi leg formule,
despre acum, acolo, sau alt loc,
Sunt conştient că vieţi au fost destule,
regrete n-am, nici n-am avut deloc.

În nopţi, târziu, un fel de resemnare
mă face să te caut şi în vis,
Să-ţi spun de ce eu cred în întâmplare,
chiar dacă am făcut tot ce-am promis.

Fără de tine greu îmi vin în fire,
resimt acut un gust uşor amar,
Că viaţa, ca bazar, e-o amăgire,
şi mult prea multă trecere-n zadar.

Eşti şi acum în gândurile mele,
aş fi voit cumva să îţi vorbesc,
Dar tot mai bine să nu ştii de ele,
să simţi, oricât nu-ţi spun, că te iubesc!

Preambul de seară

Mă simți în noaptea-aceasta lângă tine,
Și sentimentul pare chiar firesc,
Ți-e somnul lin, te simți cu totul bine,
În vis convinsă ești că nu lipsesc.

În brațe-mi dormi, te știi fără de haine,
Așa cum e, trăind, perfect, normal,
Normal fiind să-mi fii fără de taine,
În adevăr percept conceptual.

Un tresărit, când sânii-i simți în palme,
Te fac să vezi ideea preambul,
Al serii care, printre șoapte calme,
Dă semn de rost, de faptă și recul.

Îți vine-a-mi spune, că, de vreau, cu grabă,
Pot să mă las de jocul vieții prins,
Ca să ne fie ziua timp cu treabă,
Și panoplia focului aprins.

Mă simți, acut, cu vreme înainte,
Așa cum sunt, căutător, profund,
De nu poți pune visul în cuvinte,
Lăsându-mă în suflet să-ți pătrund.

Calea-i deschisă, ție îți revine,
Gândul să-l ai într-un normal curaj
De a primi ce știi că-ți aparține,
De-a nărui al fricilor clivaj.

Urmează ziua, mai apoi, în noapte,
Trăirilor motiv de vei găsi,
Te vei găsi punctând idei și fapte,
Pornite din dorința de a fi.

Acum îți ești în vise o simțire,
Te vezi cu dor, te vezi real trăind,
Te vezi prezent, cu rost de amintire
Te regăsești, al vieții sens, iubind.

Calapodul de concept

Aștept... Aștept... Abia mai pot s-aștept
Un început de seară, și o noapte,
Când ne vom fi principiu și concept,
Punând idei pe calapod de fapte.

Nu spun nicicui, nu am nicicui să spun,
De mult prea resimțita răzvrătire,
De întâmplări ce iar se contrapun
Mimându-mi un crâmpei de împlinire.

Mi-e totul clar, cum a mai fost demult,
Când te-am privit, zâmbind, la ceas de seară,
Spunându-ți despre timp că e incult,
Spunând că n-ar fi rău să și dispară.

Doar eu mă știu cum sunt când te aștept,
Cum caut o frântură de răbdare,
Cum, al uitării, vrea să fiu adept,
Dorindu-te, în vis, ca întâmplare.

Și-l prelungesc, voit, până în zori
Iar uneori nu-l las să mă trezească,
Știindu-ți ochii prea atrăgători
Înspre dorința-mi mult prea omenească.

Iar amintirea-i pasul cel mai greu,
Faptele vechi vor multe alte fapte,
Într-un context în care tu, și eu,
Să fim nepăsători că-i miez de noapte.

Îmi amintesc mai mult când nu mai vreau,
Când spun că pot să uit, de tot, de tine,
Și-o dură cotitură țin să dau
Ideii că așa e mult mai bine.

Așa că nu am cum să nu aștept,
Ceea ce-i dat să fie altă cale,
De drum fără opriri, de-a pururi drept,
Deja trasat în gândurile tale.

Căutător de vindecare

Ateu nu sunt, dar am un dor... de tine,
De faptele cu iz de panaceu,
De-a mi te da, și-a ști că-ți aparține
Omul ce sunt, cu tot ce e al meu...

Necunoscând mai mult decât se poate,
Mi-e gândul tot mai mult căutător,
Și cu grăbire să le știu pe toate,
Să-ți fiu, așa cum sunt, săgetător.

Privindu-te, să simt ca o zvâcnire,
Gând golul e deplin satisfăcut
Uitând de omeneasca-mpătimire
Că tot a fost lăsat necunoscut.

Să merg spre țel, să merg direct în țintă
Mi-a fost, de la-nceputuri, sens firesc,
Ca nu cumva decorul să mă mintă
Și-n el rătăcitor, să obosesc.

Mi s-a mai spus ca nu sunt cu credință,
Că sunt eretic, botezat ateu,
Mizând convingeri puse ca dorință,
Considerând că tu-mi ești panaceu.

Orice s-ar spune, dor îmi e de tine,
Și-o presimțire-mi spune că ți-e dor
De-a ști că ești, uitând orice rușine,
Altarul meu de simplu muritor.

Dorințele m-au dus înspre urcare,
Simțindu-le, urcând, cu gust plăcut,
Lăsându-i profunzimii, ca-ntâmplare,
Motivele de pact recunoscut.

Îți recunosc, îmi recunosc, uimirea,
De-a nu-mi trăda imboldul omenesc,
Înfăptuind, nu doar mimând, trăirea,
Când ție, prin cum sunt, mă dăruiesc.