Nevoinţă de zig-zag

Ceva din mine ştii că-ţi aparţine,
Îţi spun şi eu că am ceva de dat,
Acum, când sunt deja-ncrustat în tine,
De-al vieţii val nu mă mai las purtat.

Cât despre mine multe fost-au spuse,
Mult prea puţin din ceea ce am fost,
Prea multe vorbe la abstract reduse,
Prea multă vorbărie fără rost...

Infernul îl cunosc şi nu îmi pasă
Că unii mă privesc mereu de sus,
Spunând c-am stat cu diavolii la masă
Şi-apoi, rebel, s-ascult n-am fost dispus.

Reproşul e c-am mers şi mai departe,
Când coboram în umbre de abis
Trecând nepăsător pe lângă moarte,
Nevoitor de nici un compromis.

De unde-i dat să ştiu acum pot spune,
Dar încă sunt de viaţă stingherit,
Şi-aştept o zi, când pe tapet voi pune
Tot ce spun mulţi că altfel le-am trăit.

Am învaţat cum sa mă urc la stele,
Şi-acolo, în furtună, să rezist,
Dar am plecat, cu treabă, dintre ele,
Dorindu-mi, totuşi, lumii să exist.

Un cer de foc voia a mă ucide,
Găsindu-mi trupul oarecum firav,
Sperând că, într-un fel, se vor decide
Cei ce vroiau să ştie că-s bolnav.

Singur m-am dus, şi m-am întors din moarte,
Trecând, la revenire, peste prag,
Ca-n mersul ce îl am înspre departe
Să nu mi-l fac, lungindu-l, în zig-zag.

Ia-ţi ce-i al tău, priveşte-mă în față,
E timpul de-a trăi al vieţii vis,
Iar când vom trece lumile de ceaţă,
Vom fi deja seduşi de Paradis.

Consemn de avatar

Cu tine-am înțeles ce este viața
Și-am început, din nou, mai mult să sper,
Am priceput că, zilei, dimineața,
Într-adevăr îi este clar reper.

Cu tine m-am culcat în miez de noapte
Și-am adormit târziu, în zori de zi,
Putând așa să văd, cum doar prin șoapte,
În altă viață ne putem trezi.

Cu tine ziua am uitat că trece,
Și-am vrut-o chiar mai repede trecând,
Nici nu-mi păsa că ploaia era rece,
Cald îmi era fiind la tine-n gând.

Cu tine-am revenit din rătăcirea
În care multe drumuri multe am făcut,
Tot căutându-mi rostul și menirea,
În mult neînțelesul meu trecut.

Cu tine m-am simțit în altă lume,
O lume-n care nu-i nimic ascuns,
Și-n care prea puținele-i cutume
Erau și întrebare și răspuns.

Cu tine frica n-a mai fost prezentă,
Nici gândul nu-mi era șovăitor,
Trăiam doar bucuria elocventă
Al drumului spre timpul viitor.

Cu tine-am luat o mare hotărâre,
Trecându-ți de trupescul tău hotar,
Să nu mai am în gând o coborâre,
Și să ne-avem urcarea avatar.

Cu tine m-am lăsat, fără mirare,
Să-ți fiu al vieții singular accent
Și ultim semn, grăbit, de întrebare
Spre un continuu, viitor, prezent.

Cu tine pași pe prag de ani voi face,
Ceea ce spun se va adeveri,
Un milion de ani, trăind în pace,
Ne vom avea, știind a ne iubi.

Tentința de rodire

Îmbracă-te în roșu

și fii frumoasa doamnă

Ce timpului dă semne

că trece în zadar,

Că trecerea prin vară

nu duce doar în toamnă,

Ci știe a mai pune

o vreme-n calendar!

Găsind răspunsuri multe,

evită întrebarea,

Ce are, prin întoarceri,

doar rol filozofal,

Făcută-i doar să-ți spună

că-n lume, disperarea,

Azi nu-i o raritate,

e parte din normal.

Te lasă, printre gânduri,

extremelor dorințe,

Mizând pe adevărul

înaltelor simțiri,

Că între obiceiuri

și noile tendințe

Stă rostul înzidirii

în fapte și trăiri.

Nu-ți da motiv opririi,

nu-ți fie noaptea frică,

Te știi a-i fi lumină,

te lasă doar a-i fi,

Privirea de-mi coboară

tu grabnic mi-o ridică,

Sau fie-mi tu privire

atât cât voi trăi.

Îmbracă-te în roșu,

îți spun cât mai e vreme

De vorbe fără fapte,

de timp nefolosit,

Venit îți este timpul

de treceri din extreme,

Și timpul de rodire

se-apropie grăbit.

Tu, ieri, mâine...

A nopții și a zilei clar mi-ai fost
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești și toate au un rost,
Nimic nu este pură întâmplare.

Și vor veni, de-a pururi, întâmplări,
Din neștiute puncte cardinale,
Remotivând firești denominări
În regăsiri de nouă, clară, cale.

Prin tine, toate, se vor vrea a fi
Nuanță pură, splendidă dovadă,
Vestind mereu, că eu îți pot greși
Iar tu ierta-vei fără de tăgadă.

Și ne va fi al nopților hotar
Timp de-mpăcări cuprins de-nflăcărare,
Ca-n zori, privind, grăbită-n calendar,
Să crezi, mai mult, în simpla întâmplare.

Doar intuind, cumva, întâiul gând,
Din zâmbetul privirilor complice,
Putea-voi să accept că eu, arzând,
De-al nopții miez n-am să mă pot dezice.

Știindu-mă, mereu vei vrea să știu
Al zilei pas și-a clipelor grăbire
Spre noapte când, tot timpul, am să-ți fiu,
Motivul de firească dăruire.

A nopții și a zilei clar vei fi
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești, voind a se-mplini,
Nimic nu este pură întâmplare.

Imposibila-mpărțire

Nu pot să mă împart... Sunt număr prim,
În sine natural și cu valoare
Pusă în seama unui țel sublim,
Născut din raze, presupus, stelare.

Am rol de țintă, uneori reper,
Prin consecvența formei dualiste
Care ușor privește înspre cer
Ca pașii înspre fapte să persiste.

Și-s pas și eu, mereu numit rebel,
Ca cel ce rupe ordinea firească
Urcând și coborând, sedus de țel,
În dezacord cu firea omenească.

Ca replică oricând mă pot găsi
În formulări scornite de tipare
În care cei ce vor a mă-mpărți
Se pierd de ei dorindu-și răzbunare.

Eu însumi sunt, matriță și tipar
Ideilor în care sunt amprentă,
Captive într-al vieți corolar
Ca urmă de trăire remanentă.

Sunt număr prim, n-am cum să mă confund,
Cu ceea ce rezultă la-nmulțire
Ce piedestal se vrea, sau semn rotund,
Ca ideal de mare împărțire.

Sunt un contur la vârfuri ascuțit,
De-a dreptul vertical înspre urcare,
De-a dreptu-n coborâre domolit,
Atent la orice semn de întrebare.

Eu nu mai caut, sunt deplin convins,
Că-s un întreg în cea mai simplă formă
Și-n lațul împărțirii nu-s de prins,
Oricum s-ar vrea, excepție sau normă.

Realul, fără amăgire

Te ştii prezentă-n gândurile mele,
ştii că-ţi vorbesc mai mult când nu-ţi vorbesc,
Nu-ţi amintesc, în nici un fel de ele,
ţi-ar da de înţeles că te iubesc.

Stau singur... Îmi apari ca o visare,
privirii-mi eşti şi ţel, şi ideal...
Mă şi întreb ce fel de întâmplare
mi te-a adus vieţii-n mod real?

De multe ori alunec în risipă,
nestăvilit e gândul şi hai-hui,
Chiar dacă simt că trece timpu-n pripă
şi lacăte la uşa vieţii-încui.

Crezând în armonie şi iubire,
minţindu-mă că totul e perfect,
Mi-am asumat întreaga amintire,
spunând ce ştiu, direct ori indirect.

Uitând de timp, dezleg şi leg formule,
despre acum, acolo, sau alt loc,
Sunt conştient că vieţi au fost destule,
regrete n-am, nici n-am avut deloc.

În nopţi, târziu, un fel de resemnare
mă face să te caut şi în vis,
Să-ţi spun de ce eu cred în întâmplare,
chiar dacă am făcut tot ce-am promis.

Fără de tine greu îmi vin în fire,
resimt acut un gust uşor amar,
Că viaţa, ca bazar, e-o amăgire,
şi mult prea multă trecere-n zadar.

Eşti şi acum în gândurile mele,
aş fi voit cumva să îţi vorbesc,
Dar tot mai bine să nu ştii de ele,
să simţi, oricât nu-ţi spun, că te iubesc!

Preambul de seară

Mă simți în noaptea-aceasta lângă tine,
Și sentimentul pare chiar firesc,
Ți-e somnul lin, te simți cu totul bine,
În vis convinsă ești că nu lipsesc.

În brațe-mi dormi, te știi fără de haine,
Așa cum e, trăind, perfect, normal,
Normal fiind să-mi fii fără de taine,
În adevăr percept conceptual.

Un tresărit, când sânii-i simți în palme,
Te fac să vezi ideea preambul,
Al serii care, printre șoapte calme,
Dă semn de rost, de faptă și recul.

Îți vine-a-mi spune, că, de vreau, cu grabă,
Pot să mă las de jocul vieții prins,
Ca să ne fie ziua timp cu treabă,
Și panoplia focului aprins.

Mă simți, acut, cu vreme înainte,
Așa cum sunt, căutător, profund,
De nu poți pune visul în cuvinte,
Lăsându-mă în suflet să-ți pătrund.

Calea-i deschisă, ție îți revine,
Gândul să-l ai într-un normal curaj
De a primi ce știi că-ți aparține,
De-a nărui al fricilor clivaj.

Urmează ziua, mai apoi, în noapte,
Trăirilor motiv de vei găsi,
Te vei găsi punctând idei și fapte,
Pornite din dorința de a fi.

Acum îți ești în vise o simțire,
Te vezi cu dor, te vezi real trăind,
Te vezi prezent, cu rost de amintire
Te regăsești, al vieții sens, iubind.

Calapodul de concept

Aștept... Aștept... Abia mai pot s-aștept
Un început de seară, și o noapte,
Când ne vom fi principiu și concept,
Punând idei pe calapod de fapte.

Nu spun nicicui, nu am nicicui să spun,
De mult prea resimțita răzvrătire,
De întâmplări ce iar se contrapun
Mimându-mi un crâmpei de împlinire.

Mi-e totul clar, cum a mai fost demult,
Când te-am privit, zâmbind, la ceas de seară,
Spunându-ți despre timp că e incult,
Spunând că n-ar fi rău să și dispară.

Doar eu mă știu cum sunt când te aștept,
Cum caut o frântură de răbdare,
Cum, al uitării, vrea să fiu adept,
Dorindu-te, în vis, ca întâmplare.

Și-l prelungesc, voit, până în zori
Iar uneori nu-l las să mă trezească,
Știindu-ți ochii prea atrăgători
Înspre dorința-mi mult prea omenească.

Iar amintirea-i pasul cel mai greu,
Faptele vechi vor multe alte fapte,
Într-un context în care tu, și eu,
Să fim nepăsători că-i miez de noapte.

Îmi amintesc mai mult când nu mai vreau,
Când spun că pot să uit, de tot, de tine,
Și-o dură cotitură țin să dau
Ideii că așa e mult mai bine.

Așa că nu am cum să nu aștept,
Ceea ce-i dat să fie altă cale,
De drum fără opriri, de-a pururi drept,
Deja trasat în gândurile tale.