Prin voia ta

Nu știu cum ajungi ca amintire
În întâiu-mi gând de zi cu zi,
Și-mi devii motiv de regăsire,
Și mă simt grăbit a mă trezi.

Tot mai mult, în vis, în plină noapte
Caut drum mai scurt, să te găsesc,
Renegând păcatul unor șoapte,
Când ți-am spus, altfel, că te iubesc.

Zilelor mă plâng de neodihnă,
De vacarmul traiului grăbit,
Dor îmi e de nopțile de tihnă
Când simțirii Rai mi-ai dăruit.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

M-ai dorit, la ceasul dimineții,

Dar, mi-ai fost, cu zâmbet luminos.

Și tot spun că multe nu-s știute,
Clipelor în care doar aștept
Faptele ce ni se vor văzute
Ca și pași de drum continuu, drept.

Într-o lume veșnic schimbătoare
Unde totu-i fără de reper,
Te-ai ivit ca steaua căzătoare,
Doar că tu-ți aveai căderea-n cer.

Noaptea mea-n nesomn o văd cum trece,
Nu găsesc motive de-a dormi,
Toamna s-ar dori a fi mai rece,
Lângă tine cald, eu știu, va fi.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

Și vei vrea, la ceasul dimineții,

Dar, să-mi fii, și zâmbet luminos.

Aș vrea mai mult...

În noaptea asta, de ai fi cu mine,
S-ar face luminos al nopții cer,
Că rug ai fi, iar eu arzând în tine
Drept aș avea să îți devin reper.

Nu m-aș feri să cred în nemurire,
Lăsându-mă să știu că-ți sunt dator
Pentru atât de multa-ți dăruire
Reverberând un gând din viitor.

M-aș replia, mai rar, și doar ca formă,
Ca să privesc spre poarta dinspre rai,
Și-apoi să simt dorința ta enormă
De-am spune c-am trecut-o, prin viu grai.

Și când va fi să crezi în conjunctură
Prin fantezii să fii ceea ce vrei,
Uitând de limitări și de măsură,
Dând, prin iubire, visului, temei.

În limite, oricum, nu știu a crede,
De judecăți sumare-s depășit,
Cu tine, însă, n-aș putea prevede
Când totu-i convergent spre infinit.

Și cum nici ziua nu aș vrea să vină,
În seama ta m-aș da, și-al tău cuvânt
Ți l-aș privi ca rază de lumină,
Găsindu-mi, înspre ea, mereu, avânt.

Aș vrea mai mult... aș vrea o noapte-ntreagă
Să ne lăsăm mânați de-al vieții vis,
Și ritmul clipei viața să ne-atragă
Spre altă noapte-ntreagă-n Paradis.

Curând, ca dar

Curând am să te duc pe vârf de munte,
Când stelele vor coborî spre noi,
Să pot să-ți spun, cu lux de amănunte,
Cum vom trăi eternitatea-n doi.

Cunosc ce uneltiri se tot propagă
Dinspre ce-am fost spre ceea ce vom fi,
Mizând că pot miraje să ne-atragă
Și pot, la doi, speranța împărți.

Acolo însă unde doar lumina
Ajunge fără piedici, ca un gând,
Doar noi fiind, voi lua asupră-mi vina
Că nu ne-am întâlnit cât mai curând.

Sub cer senin, în razele de soare,
Mi te vei da ca dar nemuritor
Și-ți voi dar ca mugure de floare
Ce va-nflori în timpul viitor.

Vom coborî apoi pe vad de ape
În lumea cu povești fără suport
Ce, bănuind că ne suntem aproape,
Ne va vorbi de-al vieții disconfort.

Refugiul ne va fi la țărm de mare
Rebotezați de-al apei molcom val,
Sorocul devenind o întâmplare
Perfect lumesc, necontestat, normal.

Ideea spre-mplinire se va naște
Voită și dorită prin consens,
Fiindu-ne prilej de-a recunoaște
Că-mpreunarea vieții-și are sens.

Și iar va fi întoarcerea în lume,
Mutați deja în timpul viitor,
Îndatorați firesc acelui nume
Ce ni-l vom ști, pe veci, nemuritor.

Indubitabila pornire

Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Oricât aș vrea cuvinte să nu spun,
Doar fapte îmi adun spre socoteală,
Doar fapte, în balanțe, vreau s-adun.

Îmi este clar, mai totdeauna, seara
Când visul îmi adoarme-n jar și scrum,
Și lumânării îmi topește ceara
Ca înspre tine să îmi facă drum.

Și tocmai drumul, lung fără oprire,
Ce ni-l avem, ani mulți, de-acum, de mers
Îmi domolește gândul de grăbire,
Lăsându-mă să-l știu deja premers.

De după noaptea care abia trece,
Când zorii se transformă-n plină zi,
Mi-e dor cu tine clipa a-mi petrece
Și-apoi spre munți să plec într-a-i urni.

Din amănunte ce pot fi reale
Adun idei ca piedică să-mi pun
Și să-mi consum în fapte marginale
Dorințe ce-aș voi să ți le spun.

Nu-i mă-ndoiesc, și-i greu, într-o idee
Să pun simțiri și gânduri, la un loc,
Mai simplu, cred, că vieții îi ești cheie
Și-mi ești reper de drum înspre noroc.

Al vieții pol, din umbre-ntunecate
L-ai dus încet, prin tine, în lumini
Prin clipele plăcerii implicate,
În rostuirea pașilor divini.

Viața e simplă, însă-i radicală,
Este la fel de bine rai sau iad,
Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Sunt, faptele, realității, vad.

Spre tine, acasă...

Spre tine vin când spun că vin acasă
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Abia aștept pe seară să ajung,
Răscrucile prea tare mă apasă.

Mă risipesc, întârziind pe drum,
Cu motivare prea neînțeleasă,
Și abia când puterile mă lasă
Mă simt grăbit ca să n-ajung postum.

Ceva, probabil, tot se va-ntâmpla
Că mâinile nu le mai pot abține,
Pleacă mereu spre tine, să se-nchine,
Având să-ți spună-n locul meu, ceva.

Nici un dezastru-n loc nu mă mai ține,
N-am teamă, am s-ajung la casa ta,
Și noaptea cu nesaț te voi gusta
Căci sunt plecat, de-o viață, înspre tine.

Și am s-ajung, într-un sfârșit, acasă,
Să mi te fac, spre nemuriri, mireasă.

Eul din oglindă

Nu sunt cel ce-i pasă cum arată,
N-am prieten nici un fotograf,
Poze n-am să dau autograf,
Nici nu știu de am avut vreodată...

Dar mă văd cu fața suferindă
În oglinda ce m-arată tot,
Și întreb atunci, așa cum pot:
Crezi că-ți e mai bine în oglindă?

Riduri ai pe fața-mbătrânită,
Ochii abia văd, sunt tot mai mici,
După cum ți-e părul, ești arici,
Și privirea-ți e încremenită...

Ți-ai lăsat orgoliul să te-ndrume,
Să lovești cu inima în zid,
Ești atât de slab, ești chiar livid,
Vrei să spui că doar te ții de glume?

Vezi scenarii clare... Ce poți face?
Poți fi tu al vorbelor erou?
Cei ce-și au cravata drept garou
Nu te vor lăsa nicicând în pace.

Ieși de-acolo, sticla te îngheață,
Visele-ți vor fi, altfel, coșmar,
Iar prea multa zbatere-n zadar
Te va-ndepărta de tot de viață...

Mă privesc... și fața-mi suferindă
Mă obligă la tăceri și-n gând,
Dar mi-aud un geamăt lung strigând:
Ce faci, mă, acolo, în oglinda?

Zugrav de clipe

Sunt un zugrav, stângaci, de stări sublime,
Punând cuvântul să vâneze vânt,
Să-i dau esență cât să își reprime
Puterea de-a crea un nou Pământ.

Adun culori din norii de furtună,
Când fulgerul le-aruncă peste noi,
Făcându-le, în felul lor, să spună,
De ce privim cu groază spre noroi.

Cam totdeauna cerul plin de stele
Îmi pune-n palmă urme de lumini
Voind să mi le am mereu modele
Când gândul prinde-n versuri rădăcini.

Și chiar când ploaia cade, mohorâtă,
Peste pământul însetat sau ud,
Văd doar o umbră ce, nehotărâtă,
Mă lasă glasul vieții să aud.

Din viscolul, în alergarea-i rece,
Prind gândul ce mă duce-n viitor
Nepăsător, defel, că timpul trece
Oricât se crede, el, nemuritor.

Și zugrăvesc idei fără crâcnire,
Le dau lumină adunâd culori
Denominând a clipelor trăire
Ca miez de noapte ori ai zilei zori...

Esențial normal

În mod normal eu ar fi trebuit
Să-mi văd de viață, să ascult povești,
Să am iluzii cât mai omenești,
Dar timpul, pe ascuns, m-a tot grăbit...

Am ascultat, se pare, prea atent,
Și-am înțeles că nu vă aparțin,
Că-mi tot cereați rigorii să mă-nchin
Ca lumea să mă știe că-s prezent.

Oricum, mi-e clar, ceva s-a-ntâmplat,
Acele derogări de care-am scris,
Și-n viitorul, de mai toți, proscris,
Eu am trecut și m-am legalizat.

În urmă n-am putut să mai privesc,
Plecând știam că nu am drum de-ntors
Chiar dacă de puteri simțeam că-s stors,
Doar spre-nainte mi-aveam drum firesc.

Povești mai vechi ascult și tot ascult,
Și tot găsesc idei ce le-am uitat
Pe vremea unui secol acuzat
Că și-a permis a deveni ocult.

Cu ocultismul devenit mister,
Legalizez al faptelor firesc,
Esențial, normal și omenesc,
Prezent și-aici cum e prezent și-n Cer.

Sub paravan de manechine

Sunt mulți ce-și au priviri spre manechine
Văzând, după tipar, ce e frumos,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și mă gândesc la gestul lor haios.

Ei văd figuri, ce uneori n-au formă,
Ceva ce, din frustrare, își doresc,
Dar prinși într-a absurdului reformă
Își definesc absurdul ca firesc.

Găsind ca sens detalii incomplete
Din viața lor, din noapte ori din zi,
Deja se cred trăind printre regrete
Și în regret se tem că vor muri.

Îi văd mereu privind spre manechine,
Îi văd râvnind la maxime idei,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și te aleg din sute de femei.

Căutători se vor fără să spună
Ce își doresc dar și de ce-și doresc,
De ce privesc, de multe ori, la lună
Și ochii, printre nori, și-i tot dosesc.

Din Cer își vot, căzute la picioare,
Făpturi cu forme ce le cred din vis,
Să și le aibă-n taină sărbătoare,
Și laudă că drumul li-i deschis.

Îi las privind mereu spre manechine,
Îi las în gândul lor că s-au trecut,
Iar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și văd frumosul maxim, absolut.

Definitiv, tu...

Nu te numesc nicicum, eu nu-ți dau nume,
Îți spun că ești frumoasă... și atât,
Deja-i știut că noi suntem o lume
Definitiv, continuu, hotărât.

Irelevante-s vorbele cu forme,
Absurde chiar când țin de un tipar,
În încercarea lor de vagi reforme
Se lasă multe spuse în zadar.

Cuvinte, da... esențe de trăire,
Rostesc mai rar, dar foarte des în vis,
Privind spre orizont, văd o-nnoire,
Fiindu-mi, simplu, clar, un Paradis.

Dar Paradisul nu-i pentru oricine
Nu-i drept ce poate fi negociat,
Așa că asta-i viața... Doar cu mine
Mergea-vei pe un drum ce ne e dat...

Purta-vei, după legi, același nume
Cu-al vremii noi și-al marii reuniri,
Ce îi va spune lumea că-i renume
Al unei mari, și îngerești, iubiri.

Ieşirea din cultură

Ţi se tot duc, poeţii, Românie,
Cu moartea lor deja te-ai învăţat,
Nici limba ta poporul n-o mai ştie,
Nici sufletul nu îi mai e curat.

Actori celebri ies încet din scenă,
Şi-n locul lor vin cei ce faimă vor,
Cei care cred că arta-i o arenă
Fiindu-i, ei, o parte din decor.

Rapsozii puşi, de mult, în umbre, pleacă,
Lăsându-te să simţi un mare gol,
Ştiut fiică că un izvor ce seacă
Leac nu mai e în vremuri de pârjol.

Bolnavi suntem cu toţii, tristă ţară,
Prea plini de patimi, planuri şi idei,
Iar moartea chiar cultura ţi-o omoară,
Şi sărăceşti mai mult fără de ei.

Doar în războie e atâta moarte,
Şi poate nici atunci atât de mult,
Azi greu încape poezia-n carte,
Iar teatru-i sluga unui timp incult.

Soldățeasca misiune

Din vieți trecute știu c-am fost soldat,
Soldat născut să lupte, să tot lupte,
Spre a păstra al lumii cer curat
Când punțile spre ceruri erau rupte.

Mereu am fost, pe front, în avanpost,
Observator a tot ce e-n mișcare,
Putând să spun când lupta are rost
Sau necesară e o împăcare.

Și-am tot văzut în jurul meu trădări,
Mărirea și fireasca decădere,
Când suferința marilor răbdări
S-a dovedit, de neînvins, putere.

De-atunci cunosc și știu ce rol au mulți
Și logica trăirii-n astă vreme,
Pe cei ce-au mers de multe ori desculți
Iar azi, altfel mergând, își fac probleme.

Și am văzut pe cei ce-au ars pe rug
Cerându-și drepturi și cerând dreptate,
Și blestemând absurdul vicleșug
Născut dintr-a mândriei lașitate.

Cu multe știu că am rămas dator
Dar și mai mult am dat pe datorie
Cu totul și cu totu-ntâmplător...
Am cerul ce depune mărturie.

Plătesc greșeli și am plătit greșeli,
Iar unele, știu bine, nu mă lasă,
Să fac, peste măsură cheltuieli,
Sau să îmi am, ca bun al meu, o casă.

Am fost soldat și sunt și azi soldat
Sub jurământul legii din vechime
În care de trădare-i vinovat
Cel ce dreptatea vrea să o suprime.

Și cercetaș, căutător, rămân,
Cu toate cele, multe, adunate,
Singurătății să îi fiu stăpân,
Ca drum s-o fac spre viața-n libertate.

Mai am datornici și mai sunt dator,
Și mă obligă firea-mi soldățească,
Să merg până la capăt, chiar să mor
Pentru credința noastră strămoșească.

Ca om păstrez atâtea mari idei
Din vremea multor câștigate lupte,
Că mi-a intrat deja în obicei
Să urc ușor pe înclinări abrupte...

Originali și anormali

Ți-am zis, iubito... Nu suntem normali
Și-avem atâtea lipsuri ipocrite,
Că am ajuns să fim originali,
Și să umblăm pe căi nedeslușite.

Suntem, văzuți prin ochii tuturor,
Un fel de umbre rătăcind prin lume,
Ajunși, fără eforturi, doar decor
Încorsetat de umbre și cutume.

Avem prea multe obiceiuri vechi
Ce-aduc, la auzire, supărare,
Celor ce n-au priviri dar au urechi
Și clar reflex de veșnică mirare.

Ochii urcați, din când în când, spre Cer,
Și amintiri din vremuri viitoare,
Ne fac văzuți ca fără caracter,
Trăind în amăgire și eroare.

Și mai avem, cum unii spun, tupeu,
Fiind modelul marilor păcate,
De-a crede într-un unic Dumnezeu,
De-a crede-n legi de mii de ani uitate.

Călcâiele nu le avem pe jar
Când ochii, alergând, scornesc miraje,
Găsind, orbește, frumuseți și har
În ascunzișul fricii din dublaje.

Avem altfel priviri în viitor,
Fără idei și căi duplicitare,
Și mult prea mult, complice, un umor
Ce dă de gol o altfel de purtare.

Ți-am zis iubito... Noi suntem nebuni,
Că ne lipsesc normalități prezente,
Și prea suntem, la versiuni, imuni,
Punând, pe adevăr, mereu, accente.